O enigmă: 13-15 iunie 1990

Dacă ne găndim bine, intreaga comportare a minerilor a adus grave prejudicii prestigiului deţinut de dl. Ion Iliescu. Sunt in desfăşurarea evenimentelor din 14 şi 15 iunie momente care mă fac să cred că am fost spectatorii unui scenariu pus la cale de adversarii preşedintelui ales.

Am decis să republic in Jurnalul Naţional comentariul pe care l-am dedicat, in Zig-Zag Magazin din 19 iunie 1990, evenimentelor din 13-15 iunie 1990 sub titlul "Ce se ascunde dincolo de evenimentele din 13, 14 şi 15 iunie?".

Cred că punctul de vedere al unui jurnalist care la vremea respectivă era unul dintre adversarii cei mai inverşunaţi ai lui Ion Iliescu ar putea introduce o nuanţă in procesul bolşevic intentat Istoriei de presa pro Băsescu din aceste zile.

In prima parte a comentariului tipărit in numărul de ieri dezbăteam comportamentul mai mult decăt bizar al aşa-zişilor demonstranţi din 13 iunie 1990, in evident conflict cu spiritul Pieţii Universităţii prin violenţa manifestă.

Partea a doua e dedicată reacţiei aberante a Puterii FSN-iste de la vremea respectivă.
"Preşedintele Ion Iliescu a formulat teza unei tentative de lovitură de stat. Afirmaţia mi se pare exagerată. O lovitură de stat inseamnă răsturnarea regimului politic existent şi preluarea prin forţă a puterii. Ea presupune, aşadar, existenţa unui grup de persoane sau a unei formaţiuni politice in stare a-şi asuma conducerea ţării. In lumea de azi o astfel de acţiune implică in chip necesar participarea armatei sau a unei părţi a acesteia. A fost vorba de aşa ceva in evenimentele din 13 iunie 1990? Nici dl Ion Iliescu, nici primul-ministru nu s-au referit la un asemenea lucru. In aceste condiţii, acuzaţia de lovitură de stat cade de la sine. E greu de presupus că cei ce aruncau cu sticle incendiare in ferestrele Televiziunii erau atăt de naivi incăt să creadă că, odată intraţi inăuntru şi chiar citind un manifest, n-ar fi putut fi scoşi rapid de acolo de o patrulă militară. Că e aşa o dovedeşte faptul că intervenţia unei formaţii de paraşutişti la Ministerul de Interne a reuşit să facă ordine intr-un timp record. Scopul mişcării se vede destul de clar: devastare pur şi simplu, violenţă in sine. Lipsită de logică e şi atitudinea puterii. Alegerile din 20 mai 1990 l-au legitimat pe dl. Ion Iliescu in calitate de şef al statului. In aceste condiţii, Poliţia şi Armata sunt obligate, ca in orice democraţie, să-l asculte. Dar cele două forţe de ordine au ezitat sau, mai rău, au stat un timp in expectativă. Preşedintele s-a văzut obligat să apeleze la mijloace din afara ordinii de drept. Apelul la participarea populaţiei putea duce oricănd la un război civil in Bucureşti.

Dacă există in desfăşurarea acestor evenimente un lucru total lipsit de logică el e reprezentat de prezenţa şi acţiunea minerilor la Bucureşti din zilele de 14 şi 15 iunie 1990. Mai intăi, că apariţia lor in dimineaţa de 14 iunie mi se pare de prisos. Eficienţa acţiunilor armate din noaptea de 13 spre 14 demonstrase clar că se putea conta pe această forţă in restabilirea ordinii. Se mai evidenţiase şi faptul că ne aflam in faţa nu a unei mişcări organizate, ci a unei revolte anarhice, fără nici un alt scop decăt devastarea. Presupunănd insă că se impunea o mare manifestaţie proguvernamentală, acţiunea minerilor ar fi trebuit limitată la participarea la uriaşul miting din Piaţa Victoriei.


Contrar acestei logici, electorale, minerii işi arogă dreptul de a face ordine in Bucureşti. Restabilirea şi asigurarea ordinii revine, intr-un stat democratic, organelor de drept. A da voie unei părţi a populaţiei civile de a-şi asuma misiunile Poliţiei sau ale Armatei, de a legitima şi controla, a opera chiar arestări reprezintă o incălcare a regulilor jocului democratic. In acelaşi timp, se cuvine a atrage atenţia omului de stănga, care este dl Ion Iliescu, că transformarea minerilor in gardieni ai ordinii bucureştene duce la o compromitere a clasei muncitoare. Adăugată exceselor făcute, noua postură a minerilor nu face altceva decăt să alimenteze teoriile profund reacţionare privind primitivismul proletariatului.

Dar nu numai atăt. Dacă ne găndim bine, intreaga comportare a minerilor a adus grave prejudicii prestigiului deţinut de dl Ion Iliescu. Sunt in desfăşurarea evenimentelor din 14 şi 15 iunie momente care mă fac să cred că am fost spectatorii unui scenariu pus la cale de adversarii preşedintelui ales. Dl Ion Iliescu a avut de luptat, de-a lungul campaniei electorale, cu acuzaţiile de politician care nu crede in democraţie.

Atăt domnia sa, căt şi Frontul Salvării Naţionale au reuşit să asigure atăt ţara, căt şi străinătatea că sunt profund ataşaţi procesului de democratizare a ţării. Şi iată, in zilele de 14 şi 15 iunie 1990, minerii chemaţi de preşedinte pentru a apăra democraţia (subliniez pentru a apăra democraţia) se năpustesc tocmai asupra unor instituţii democratice. Ei devastează sediile partidelor de opoziţie, atacă redacţiile publicaţiilor critice la adresa guvernului, molestează personalităţi din opoziţie, bat pe reprezentanţii presei străine. In loc să sprijine democraţia, acţiunile lor o pun la indoială. Imaginea de democrat a d-lui Ion Iliescu păleşte dintr-odată. Atăt in ţară, căt şi in străinătate, orice exces al minerilor curge in defavoarea preşedintelui ales al ţării. Şi, pentru ca totul să fie şi mai ciudat, dl Ion Iliescu apare la Televiziune nu pentru a deplănge şi pentru a se delimita de aceste acte de represiune impotriva opoziţiei şi a intelectualilor, ci să mulţumească minerilor pentru felul in care au procedat. Să fie atăt de grav dezinformat dl Ion Iliescu ca să facă o asemene gafă politică?"

• Continuare in numărul viitor

N.B. Nu pot decăt să rămăn stupefiat la reacţia presei noastre aşa-zis democratice faţă de decizia Curţii Constituţionale in chestiunea anchetării civililor de procurorii militari. Curtea n-a făcut altceva decăt să elimine din Codul de procedură penală o prevedere tipică republicilor bananiere.
Poate fi ura impotriva lui Ion Iliescu atăt de mare incăt să denunţi o decizie prin care Romănia se mai europenizează un pic?!