O Romanie de care nu pomeneste nimeni

O Romanie de care nu pomeneste nimeni, desi ea n-a disparut brusc in 1990, e aceea a oamenilor de stiinta din provincie. Nu tin minte ca vreun cotidian de tiraj sa fi tiparit, din 1990 incoace, mari interviuri cu savanti din Cluj, Timisoara, Iasi sau Oradea. Cel mult stiri referind la modul in care sunt cinstiti acestia de Universitati ori congrese din Occident si din Statele Unite. Nici chiar televiziunea publica nu se intereseaza de medicii, inginerii, profesorii si cercetatorii de rang national si international din afara Bucurestiului. Iar cei din Capitala ajung numai in centrul unui necaz ori participa la sindrofii mondene. In Romania Andreei Marin si a VIP-urilor cu liceul neterminat, care tin prim planul mass-mediei, un reportaj prob despre munca la un tratat academic, conceput, documentat si scris pe durata unei cariere si cu girul unei vieti inchinate stiintei pare inoportun, daca nu de-a dreptul inutil. Vizavi cu tot ce-i scandalos, trecator, indecent, terifiant si penal, lucrul de nadajde, devotat, responsabil si cu un rost social bine definit aduce a provocare. Poti fi dusmanit si pentru un fel de a fi cinstit, sobru, eficient si argumentat, doar fiindca acest mod de a fi da masura nimicniciei celor din preajma. Poti trai intr-un conflict mocnit cu epoca, facandu-ti cu prisosinta datoria de om.

Profesorul universitar Vladimir Fluture, seful Clinicii de Chirurgie de Urgenta a Spitalului Clinic Municipal Timisoara, a publicat, la Editura locala Timpolis, indelung elaboratul sau "Tratat de Chirurgie Operatorie Avansata - Operatii Complexe". Un volum statuar de 900 de pagini, ale carui functii se reclama din motto-ul lui Dürrenmatt la piesa "Fizicienii": Fizica e pentru fizicieni, dar efectele fizicii ne privesc pe toti. Tratatele de chirurgie sunt pentru chirurgi, dar aparitia lor ne priveste pe toti. Nu aparitia cartii e evenimentul, ci lucrul pe durata catorva decenii la intocmirea ei, exemplul de angajament profesional cu toate insemnele unui destin.

Datorita faptului ca orice veleitar si orice neispravit cu parale isi poate publica un tom monumental, care sa semene perfect cu o antologie de referinta Shakespeare, teatrul Shakespeare pare sa-si fi diminuat considerabil intelesul, iar productia veleitarilor sa si-l fi sporit. De unde paradoxul ca nimic nu seamana mai bine cu o carte buna ca o carte proasta. Si consecinta ca despre cartile proaste se discuta cu aceleasi superlative ca despre cele bune, mai ales ca despre cele cu adevarat bune putini se incumeta sa vorbeasca. Despre tratatele de chirurgie sunt indrituiti sa scrie si sa aiba aprecieri chirurgii. Or, chirurgii sunt atat de daruiti clinicii si vocatiei, ca abia au timp sa le descopere.

Drept care descoperind si eu cartea si tinand-o in maini cu evlavie de pacient virtual, fac cuvenita ei semnalare.