x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

O Românie, două ţări

0
Autor: Tudor Octavian 08 Mai 2011 - 16:18
Între angajaţii la stat şi cei la pa­troni raportul e unul de rivalitate mocnită. Cazurile în care şi unii, şi alţii conştientizează pri­ci­nile şi cuprinderile acestei rivalităţi sunt rare şi ţin mai degrabă de dome­niul psihologiei şi al sociologiei.

Stăruitoarea şi confuza di­ho­nie e alimentată cu osebire în cam­pa­niile electorale de către guvernanţi, care le fac promisiuni de toate naturile numai pensionari­lor şi angajaţilor din instituţiile statului. Ca şi cum "privaţii" ar fi altă ţa­ră, cu conducătorii şi grijile ei. O ţa­ră cu care ţara-de-stat are rapor­tu­ri de neamestec în treburile in­terne pe perioade delimitate. Doar atunci când ţara-de-stat intră în sevraj ea atacă din toate poziţiile ţara privaţilor.

Sentimentul, pe care-l încearcă majoritatea  patronilor şi o parte din angajaţii care au cunoştinţă de inamiciţia mascată dintre cele două ţări româneşti e că ţara-de-stat suportă foarte greu obligaţiile unui regim general democratic şi că l-ar înjumătăţi imediat ce ar fi posibil, astfel ca să facă din ţara-privată un ţarc bine păzit, iar cu cele zece piei jupuite după privaţi să-şi îmbrace cetăţenii-stat ca să-i aibă buni supuşi şi să asculte de tătuca guvern.

Din când în când, tensiunile care se acumulează din vizaviurile România-de-stat şi România-particulară ameninţă să devină ex­plo­zive şi atunci ţara-de-stat um­blă la legile muncii şi ale fiscalităţii, iar particularii se întorc la treabă uşuraţi: li se iau numai nouă piei.

Există şi o regiune autonomă în coasta celor două ţări din România. În ea îşi fac propriile legi cetăţenii-de-stat sub aco­pe­ri­rea de cetăţeni-privaţi. Adică privaţii care fac afaceri cu statul sau, altfel spus, felia mare de stat a privaţilor cu oblăduirea politică de stat şi încuscriere administrativă. E aşa-numitul Ţinut Securesc al haiducimii, care face dreptate luând de la săraci şi dând la bogaţi. În fapt, tot o proprietate a statului vopsită să pară pariculară. Cele două ţări din ţara numită de UE România sunt în stare de ar­mis­tiţiu fără să fi existat şi un război. Doar că e armistiţiul care poate decide oricând un război. Fiindcă e contra naturii ca unii să se dea de ceasul morţii, ca să răzbească în jungla pieţei de competiţie, iar alţii să numere banii şi să le decidă acestora soarta.

Un oficial găsea că românul are o percepţie feudală a statului, că îl consideră un fel de poteră din calea căruia trebuie să fugi şi să te ascunzi. Nu românul are această percepţie, ci românul-privat. Şi nu e vorba doar de o părere, ci de o realitate. În rest, oficialul Ro­mâ­niei-de-stat avea dreptate.

Serviciul de email marketing furnizat de