Pantofi de Verona

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Primul din cei şapte băieţi ai familiei Silaghi, care a fugit de sărăcia de acasă, a fost Peter. Ca frate mai mare, trebuia să aibă grijă de fraţii mai mici. Oricît de modeste ar fi fost nevoile familiei, Peter nu se alegea din salariul lui de la fabrica de mobilă cu nimic. Tot ce-şi dorea, chiar şi o pereche de pantofi nepurtaţi mai întîi de taică-său cinci ani, urma să cumpere luna viitoare

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Primul din cei şapte băieţi ai familiei Silaghi, care a fugit de sărăcia de acasă, a fost Peter. Ca frate mai mare, trebuia să aibă grijă de fraţii mai mici. Oricît de modeste ar fi fost nevoile familiei, Peter nu se alegea din salariul lui de la fabrica de mobilă cu nimic. Tot ce-şi dorea, chiar şi o pereche de pantofi nepurtaţi mai întîi de taică-său cinci ani, urma să cumpere luna viitoare. Dar luna viitoare apărea ba una, ba alta, ba trebuia plătit doctorul, care-i scosese amigdalele lui Michaly, bolnăviciosul, ba Joska ăla micu’ era premiat, fiindcă învăţa bine, şi uite aşa pantofii lui Peter trebuiau să mai aştepte.
Cînd ne-am reîntîlnit, eu cu Peter, după 20 de ani, undeva, în străinătate, departe, foarte departe de ţară, m-a luat de umeri şi mi-a cerut să-i privesc cu mare atenţie pantofii. Nu-mi păreau deosebiţi, dar Peter mi-a spus că tocmai de aceea îmi atrăsese atenţia asupra lor, fiindcă erau cei mai buni pantofi italieni, comandă specială la un atelier pentru lorzi din Verona.

Cu banii daţi pe pantofi, a făcut Peter visător, unii îşi cumpără un automobil. Poate nu unul nou, dar oricum o maşină bună. I-am trimis o pereche la fel lui ăla micu’ de acasă şi cu asta, basta, am terminat-o cu ai mei. Le-am zis să se împrăştie în toată ţara, în toată lumea, dacă vor cu adevărat să scape de sărăcie. Să trăiască mai departe în sărăcie, dacă n-or fi buni de nimic, dar măcar să trăiască în alt fel de sărăcie fiecare. Ei însă îşi iubesc sărăcia. Se simt apăraţi de ea. E singurul lucru sigur în vieţile lor, îşi adună la un loc sărăciile şi trăiesc cu speranţa în luna viitoare. Îţi dai seama cum arată ăla micu’, în tîrgul nostru nenorocit, cu pantofi de 2.000 de dolari în picioare? Aici e treaba, că-s perfecţi, dar oamenii nu bagă de seamă. Seamănă cu toţi pantofii. Doar picioarele mele ştiu care sînt deosebirile. Fiecare bucăţică din picioarele mele trăieşte altfel decît ar fi trăit în tenişi. Răzbunarea mea pe soartă e că nu ţin să se vadă că mă răzbun. Asta e adevărata bogăţie, să-ţi permiţi tot ce pofteşti, dar să nu-ţi baţi joc de munca ta.

A doua zi, Peter mi-a zis spăşit, cu aerul celui care a vrut să ascundă un fapt important, dar îşi dă seama că nu poate, că nu-i e în fire şi din cauza asta mărturiseşte şi ce n-ar trebui: oricît ai fugi de departe de ai tăi, nu e niciunde suficient de departe. De departe, le trimit tot mai mulţi bani, deşi le fac un rău. Banii mei îi ţin şi mai strîns unii de alţii. Îi ţin la pachet. Ce, parcă eu nu ştiu că tot tata o să poarte primul pantofii lui ăla micu’?! Pe urmă vine rîndul celui de-al doilea născut. La ăla micu’ pantofii de lord or să ajungă peste zece ani. Ce pantofi rezistă zece ani la purtat zilnic şi încă de mai multe picioare?, m-am mirat. Peter a arătat spre picioarele lui şi mi-a răspuns oarecum surprins şi el de ce avea să-mi răspundă: Uite, ăştia, de 2.000 de dolari. Îi port de 20 de ani, de cînd am plecat de acasă. Cu primii 2.000 de dolari cîştigaţi între străini mi-am cumpărat pantofii pe care pînă şi miliardarii şi-i cumpără abia cînd fac primul miliard.