Peşti onorabili

Ne întâlnim peste tot cu ecologiştii, în presă, în viaţa de zi cu zi, şi este cazul, sau cel puţin ar fi, să le acordăm tot respectul care li se cuvine. La urma urmei, ei au ceva mai multă grijă de planeta noastră, de prezentul şi chiar de viitorul ei. Pe lângă re­al­­itate şi nonficţiune, preocuparea, uneori apropiată de obsesie, cu me­diul înconjurător, a început să-şi facă loc, încetul cu încetul, şi în fic­ţiune. Un exemplu strălucit este primul român al pe drept ce­l­e­brului Neal Stephenson, intitulat "Zodiac" şi devenit carte de că­pătâi a unei întregi ge­neraţii, dor­nică să păstreze echi­librul omului cu lumea înconjurătoare.

Despre acest echilibru fragil şi instabil ne vor­beşte Paul Greenberg în volumul intitulat "Pa­tru peşti". Dacă vi se pare un titlu prea puţin pro­mi­ţător, nu uitaţi că eco­lo­giştii îşi rezervă entuziasmul pentru ceea ce ei nu­mesc "megafauna ca­rismatică". Exemple? Urşii şi lupii ameninţaţi cu dispariţia, mai ales urşii polari care au de­venit ilustraţia preferată pentru mult frământata temă a încălzirii globale. De ce? Sunt animale im­presionante, atră­gătoare, ca­pabile să ne de­clan­şe­ze empatia.

Peştii nu prea au haz. Ei nu îşi cresc puii în pei­sa­je perfect fotogenice şi nu se prea pretează la interpretări antropomorfe. Pe scurt, peştii nu ne fac să ne demonstrăm umanitatea. Asta chiar dacă suntem tulburaţi din când în când de ştiri referitoare la pescuitul exagerat, la acidificarea apei oceanelor sau la nedoritul belşug de pungi de plastic (şi nu numai pungi) care ucid peştii şi mamiferele marine.

Nu ni se întâmplă să ne gândim în mod serios la aceste fiinţe care pot fi, şi deseori sunt, de-a dreptul uluitoare, demne de respect şi admiraţie. Paul Greenberg este un scriitor care iubeşte peştii. Pasiunea lui pentru aceste fiinţe îi transformă cartea dintr-un pomelnic al speciilor în pericol de dispariţie într-o odă dedicată vieţuitoarelor acvatice. Este vorba despre sursa de hrană reprezentată de acestea, despre încercarea de a împăca pofta de mâncare a oamenilor cu realitatea ecosistemelor oceanice, despre trecutul, prezentul şi, desigur, viitorul acestor probleme spinoase.

Aşa cum ne spune şi titlul, cartea se ocupă de patru soiuri de peşti, patru etape în continua încercare a omenirii de a deveni stăpână pe oceanul planetar. Primul este tonul "albastru", plin de energie, a cărui piele lipsită de solzi pare să fie cu greu în stare să stăpânească muşchii viguroşi. Urmează codul, un peşte mai proletar, care devine puternic atunci când se organizează în grupe mari, adevărate hoarde care prin mobilitatea lor se apără de agresori şi pot controla zonele mai bogate în hrană. Urmează somonii, vedetele documentarelor pe teme de natură, uneori vânaţi de eschimoşi pentru a fi schimbaţi (totală lipsă de respect!) pe nişte pachete de carne congelată din magaziile vapoarelor.

Cea de-a patra categorie este cea a peştilor "domesticiţi"", crescuţi în ferme uriaşe, care folosesc metode dintre cele mai originale. Merită o menţiune invenţia endocrinologului Yonathan Zohar, un implant de hormoni sintetici care convinge peştii să se înmulţească la date şi ore fixe. Metoda permite creşterea simultană de peşti, scoici şi alge şi este mult mai puţin poluantă decât altele. Într-o fermă de cod din Scoţia se simulează creşteri şi scăderi ale luminii solare pentru a mări producţia. În fine, în cuşti aflate la mare adâncime, piscicultorii din Hawaii încearcă să crească nişte peşti mari, numiti kahala, în speranţa că vor proteja tonul, şi aşa exploatat excesiv.

Cartea este mult mai puţin pesimistă decât alte producţii ale ecologiştilor. Am putea spune că este un fel de propunere: să pescuim unii peşti în zone strict limitate şi să-i consumăm în mici cantităţi pentru a asigura supravieţuirea speciilor în pericol, să folosim piscicultura pentru a asigura hrana de care avem neapărat nevoie. Un volum care ne propune nu numai întrebări, ci şi soluţii, multe dintre ele originale, iar unele neaşteptate.

În literatură, fie ea nonficţiune sau SF, lucrurile par destul de simple. Specialiştii definesc datele problemei şi caută să precizeze care este calea cea mai bună de urmat. Literaţii se întrec în descrieri de imense peisaje marine brăzdate de traiectoriile micilor nave ale fermierilor. Aduce a film de genul western? Poate. Fermele, fie ele amplasate pe uscat, fie pe apă, au la urma urmei acelaşi scop, să rezolve problema alimentaţiei la scară planetară. Şi dacă există o problemă se va găsi şi o soluţie. Asta e ocupaţia de bază a oamenilor.