Se spune că dacă am avut PIB-ul efectiv mai mare decât cel potențial asta generează inflație și se constituie în argument că ar trebui majorată dobânda-cheie, deși simpla creștere a ratei facilității de depozit duce la mărirea in corpore a dobânzilor interbancare.
Mai clar zis, pe o piață supralichidă precum cea interbancară de acum n-ar trebui ca dobânda din urmă cu 6 luni să difere de cea actuală. Diferența e făcută doar de facilitatea de depozit, de coridorul față de referință, care-i utilizată apoi ca să combată inflația rezultată din creșterea peste potențial.
De fapt, astfel doar se fabrică dovezi pentru politic, fiindcă inflația a fost produsă de cartelurile de la alimente și energie pentru a stimula încasările la buget. Și era suficient să se umble la facilitatea de depozit, și nu la dobânda-cheie, cu precizarea că nu e obligatoriu să existe un coridor simetric față de referință.
Ca și concluzie, se poate spune că modul în care a fost resuscitată inflația în România, prin intermediul oligopolurilor vegheate de ANRE, a cartelurilor patronate de politic și sub oblăduirea, poate, incomplet înțeleasă, a Bisericii, putem avea în prezent discursuri economice, ce omit modul în care se petrec lucrurile, utilizează motivații-șablon, cum că o creștere economică peste potențial induce inflație, fără a putea însă să o cuantifice, rămânând captivi în secvența în care, când rezultatele se văd, guvernează altcineva și e el de vină.
Deci nu apartenența politică a guvernanților contează, ci doar iresponsabilitatea, iar efectele se simt în datoria publică. Actualul Executiv gestionează povara reportată, dar fără a incrimina, lăsând impresia că tăierea salariilor bugetarilor şi triplarea datoriei publice ar fi exemple de reformă.
În realitate, reformatorii au întreținut corupția și tot ceea ce se va vedea în exercițiile bugetare care urmează sunt măsuri ce n-au legătură cu fundamentele dezvoltării, ci doar cu păstrarea unei clase la conducere.