Portăreii, la graniţele Greciei

Sunt deja câteva săptămâni bune de când grecii sunt criticaţi copios în presa occidentală. Ni se spune că ţara lor este în pragul falimentului şi că mai toate guvernele recente au falsificat datele privind adevărata stare a bugetului.

Ni se reaminteşte că Germania ar fi avut de la bun început îndoieli serioase în legătură cu capacitatea Greciei de a adopta moneda unică europeană şi că Berlinul s-ar fi opus de fapt în urmă cu peste zece ani primirii Greciei în Euroland. Unii comentatori îi fac cu ou şi cu oţet pe grecii înşişi, care, chipurile, ar fi trăit în toţi aceşti ani mult peste posibilităţile lor reale. Grecii, ni se mai spune, au câte cinci, şase, şapte carduri de credit cu care jonglează la infinit, nu-şi plătesc impozitele, se prefac de fapt că muncesc şi practică pe toată scara societăţii un sport naţional vecin cu corupţia, şi anume nepotismul.

Dar câte nu li s-au mai reproşat grecilor în contextul actualei crize: că nu s-au debarasat de mentalitatea lor balcanică şi de o anumită formă de naţionalism, că au profitat de Uniunea Europeană la maximum fără să fie sincer ataşaţi proiectului european, că au pus în pericol moneda unică şi că datoria lor publică ar putea crea o reacţie în lanţ care să antreneze în spirala fa­limentului şi alte ţări precum Spania şi Italia...

Pentru a rezuma, am putea spune că grecii au primit o săpuneală straşnică, şi aceasta cu atât mai mult cu cât, iată, în loc să accepte planul de auste­ritate propus de guvern, ei au început să facă grevă. Unii comentatori mai divulgă şi diverse elemente picante legate de modul în care „lucrează", chipurile, grecii... Despre vameşi se spune, de exemplu, că ar fi beneficiat nu demult de o primă numai ca să nu mai întârzie la lucru...

Acest ultim reproş are, poate, o bază reală. Este adevărat că grecii au un alt raport cu timpul şi că punctualitatea nu îi carcterizează în mod deosebit. Ei şi? În definitiv, cine a decretat punctualitatea ca fiind o mare virtute a omului contemporanĂ Occidentul, care a transformat timpul în bani şi forţa de muncă în marfă, ca să-l parafrazez pe Marx.

Dar, lăsând gluma la o parte, descopăr că din când în când mai apare în presa occidentală şi câte o voce discordantă când vine vorba despre greci. Corul compact al criticilor este din când în când perturbat de câte un analist care spune: atenţie, poate că grecii nu sunt chiar aşa de vinovaţi precum par şi poate că stilul lor de viaţă nu este chiar cea mai mare pacoste care a căzut peste Europa. Ba chiar poate că Europa ar trebui să înveţe câte ceva de la greci, de exemplu, cum să nu se lase total spălaţi pe creier de doctrina ultraliberală, care pare să fie noua ideologie a Bruxellesului.

Într-un articol publicat la sfârşitul lunii februarie în revista Le Nouvel Observateur, François Reynaert se întreabă, pe bună dreptate, dacă o ţară poate da fa­liment la fel ca o întreprindere. Oare vor veni într-o bună zi portăreii europeni şi internaţionali la frontierele Greciei pentru a spune: „domnilor greci, sunteţi în stare de faliment, vă luăm mobilele, aparatele electrice şi ce mai găsim de valoare pe la voi (eventual ceva antichităţi) ca să recuperăm datoriile neplătite".

În definitiv, se mai întreabă comentatorul nostru, aceşti „portărei" care ameninţă că vor veni să pună sechestru pe Grecia nu sunt de fapt trimişii unor bănci şi instituţii financiare internaţionale care, cu puţin timp în urmă, chiar erau pe pragul de a da fa­liment şi au fost aprovizionate în grabă cu sute de miliarde de euro ieşite din vistieriile statelor?

Ca să vezi cum funcţionează economia internaţională! Băncile sunt salvate în urma enormelor riscuri speculative pe care şi le asumă şi a matrapazlâcurilor de tot felul (practic de neînţeles pentru un muritor de rând). Dar unei ţări aflate în dificultate nu i se pot în nici un caz şterge datoriile decât prin planuri de asuteritate care înseamnă reduceri de salarii şi de pensii, precum şi mii de concedieri...

Ceva e putred deci în această poveste cu Grecia aşa-zis vinovată şi, dacă ne uităm cu mare atenţie, descoperim că putreziciunea emană nu din stilul de viaţă al grecilor, ci din modul de funcţionare a economiei mondiale, care s-a financiarizat şi a devenit speculativă în cel mai înalt grad.

Merită citată şi ultima idee a articolului publicat de François Reynaert în Le Nouvel Observateur. Ideal, spune el, ar fi ca şi Statele Unite să dea faliment, dat fiind că sunt prima economie a lumii. În acest caz, fa­limentele s-ar produce în lanţ, toată lumea ar da fa­liment şi, de pe o zi pe alta, banii adunaţi cu o sinistră lăcomie de marile bănci internaţionale n-ar mai avea nici o valoare.

Şi s-ar termina şi cu blestematele de fonduri speculative, aşa-zisele hedge funds despre care se spune că au avut un rol în îndatorarea excesivă a Greciei. Şi, atunci, lumea s-ar întoarce la vechea economie a schimburilor în natură, la troc: eu îţi dau o oaie, tu îmi dai un telefon mobil... el îţi dă un computer, tu îi dai trei saci cu cartofi, un sac cu mere şi un coş cu ouă... La o adică, de ce n-ar merge economia şi în acest modĂ Sigur, n-ar fi chiar uşor, dar măcar un astfel de sistem ar conţine o doză mai mică de absurd şi de şarlatanie decât cel actual. Pentru că hedge funds în mere e mai greu de imaginat.