Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În anii 1950-1960, cariera militară în regim de ofiţer semnifica marea reuşită în viaţă. Locotenentul era soţul visat de fetele de măritat din târguri şi de la ţară, pentru că familia ofiţerului primea de la stat apartament la bloc, soldă, o seamă de ocrotiri medicale, iar popota şi uniformele din dotare scuteau bugetul casei de jumătate din cheltuieli. În blocurile repartizate armatei, plăcuţa de pe uşa apartamentului anunţa gradul locatarului-bază, care era de fapt şi gradul cuplului: familia lt. Ionescu, familia cpt. Popescu.
După 1960, inginerul a devenit măsura naţională a noii ordini sociale. Pe uşile apartamentelor, primite tot prin repartiţie şi cu prioritate faţă de alte profesii, plăcuţa anunţa prioritatea: Fam. Ing. Ionescu, Fam. Ing. Popescu... Condiţia de ofiţer nu mai interesa ca odinioară, dovadă că fetele cu şcoală se măritau cu ingineri, iar gradaţii şi-au reconsiderat multe dintre aspiraţiile matrimoniale. Inginerul era însăşi definiţia economiei socialiste. Până şi în presă aflai o mulţime de ingineri, unii în redacţii, alţii în producţia tipografică. Practic, nu exista domeniu în care să nu dai şi de ingineri. Chiar şi în spitale ajungeau câţiva.
Am lucrat doi ani într-o fabrică de plăci aglomerate importată în întregime din Germania de Vest, cum i se spunea pe atunci, în 1958. Fabrica era complet automatizată, iar pentru buna sa funcţionare electricienii de intervenţie şi maiştrii de schimb făceau toată treaba. Specialiştii nemţi, care asigurau asistenţa tehnică din partea firmei furnizoare, erau toţi maiştri. Nu i-am numărat pe inginerii noştri şi cred că şi dacă aş fi avut vreun motiv să-i număr nu puteam. Erau mulţi. Mai mulţi decât muncitorii. Mi-i amintesc cum apăreau în hală în grupuri de trei-patru ingineri şi cum cineva din grup arăta întotdeauna cu mâna spre undeva, iar ceilalţi dădeau din cap. Arătatul cu mâna e imaginea şefilor care mi-a rămas în minte. În toată gazetăria pe care am făcut-o mai apoi, decenii de-a rândul, documentarea însemna discuţii preliminare şi totodată finale cu inginerii din conducere sau de la comitetul de partid. Erau ca o barieră, de care nu puteai să treci şi nici n-avea rost să încerci, fiindcă oamenii muncii îţi răspundeau la întrebări doar dacă erai însoţit de un inginer.
În 1990, primii care au plecat în lumea largă au fost inginerii. În America de Nord, când spuneai că eşti român, autohtonii completau automat: român-inginer. În cei 20 de ani care s-au dus şi au schimbat configuraţia profesiilor în toată ţara, din legendele multora n-a mai rămas nimic. Ingineria a trecut în munca de concepţie, iar din aceea de producţie ce a mai rămas nu mai înseamnă deloc ce însemna cândva. Inginerii cei noi nici nu-şi mai zic pe cărţile de vizită rangul politehnic. Menţionează doar specializarea de ultimă generaţie.
Ei – veţi întreba –, şi ce vrei să spui cu asta? Vreau să spun că nu-i momentul să avem păreri despre declasarea unor profesii şi a unor mari categorii profesionale şi că nu va fi multă vreme momentul. Pentru că orice părere aduce a condamnare. Toate schimbările brutale şi cu caracter general sunt nişte condamnări. Schimbarea mai poate fi îndurată, dar condamnarea meseriei sale îl termină chiar şi pe omul cel mai puternic.
Citește pe Antena3.ro
