Prostirea de televiziune

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Oamenii rîd dacă o faci pe prostul sau dacă imiţi vorbirea şi felul de a fi al ţiganilor. Acest gen de umor practicat de veleitarii care ocupă toate emisiunile de divertisment de la toate televiziunile e foarte rar la actorii profesionişti. Un profesionist acceptă s-o facă pe nerodul la televizor doar cînd nu mai are un ban şi moare de foame.

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Oamenii rîd dacă o faci pe prostul sau dacă imiţi vorbirea şi felul de a fi al ţiganilor. Acest gen de umor practicat de veleitarii care ocupă toate emisiunile de divertisment de la toate televiziunile e foarte rar la actorii profesionişti. Un profesionist acceptă s-o facă pe nerodul la televizor doar cînd nu mai are un ban şi moare de foame.

Audienţa nu scuză substratul discriminator al reţetelor "populare". Eu, unul, nu văd ce-i de rîs în maimuţărirea unor slăbiciuni etnice cu efecte sociale devastatoare. Nu înţeleg nici de ce nu se sesizează agenţiile, care monitorizează discriminarea de orice natură, la abundenţa emisiunilor în care ţiganii sînt făcuţi hoţi simpatici, zurbagii drăguţi şi subdezvoltaţi comici. De regulă, comicăriile cu tonţi abuzează şi de sublinieri clinice: omul cu minte puţină e şi peltic, şi împiedicat la mers, şi niţel paranoic. Cînd îi văd pe aceşti clovni de televiziune cu ce plăcere se dedau la manifestări schizoide mă simt îndemnat, chiar şi dator să-i întreb dacă ar mai avea chef de rîs, dacă ar mai avea motive să-şi bată joc de unele neîmpliniri trupeşti şi mentale, cînd le-ar avea în familie?

Una din legile de căpătîi ale jurnalisticii impune să nu faci caz de infirmităţile unui om. Ziaristul care judecă o fraudă precizînd că făptaşul e chior sau şchiop se descalifică profesional şi-şi pierde creditul colegial. De ani buni, un grup de actori amatori, constituit în jurul unei idei de haz primitiv, cu priză la o lume fără discernămînt etic, se mută de la o televiziune la alta parodiind pasămite o familie de retardaţi. Normal că limbajul grupului e trivial şi că aluziile şi adesea trimiterile directe la hazna şi la o sexualitate de cocină abundă.

Noi, agenţii democraţiei şi ai libertăţii de exprimare, confundăm cenzura cu măsura. Una e să interzici, şi alta să nu promovezi, să nu le dai altora, ceea ce n-ai îngădui în familia ta. Li se reproşează patronilor de televiziuni şi directorilor de programe un anume autoritarism politic deşi, în egală măsură, li se poate reproşa şi o anume timiditate faţă cu umorul de cea mai joasă condiţie a unor emisiuni cu rating mare. Sînt convins că atît patronii, cît şi directorii de programe se uită jenaţi la produsul angajaţilor lor, oftează şi îşi trimit copiii la culcare, dar cînd e să spună "Ajunge, asta e o porcărie!" îşi cenzurează bunul simţ şi înghit în sec. Nu mai au controlul unui tip de adresare publică. Pot fi învinuiţi de bigotism, cînd de fapt tot ce li se poate imputa n-ar fi decît un recurs ceva mai hotărît la civilizaţie.

Fiind noi ţara cu cel mai mic consum de săpun pe cap de locuitor – ca să nu mai vorbesc de picioarele de locuitor – e firesc ca umorul cu nespălaţi păduchioşi să prindă, iar scărpinatul în fund să aducă rating. Problema – şi mă refer la o problemă a statului român – e că a dispărut graniţa dintre bine şi rău. În Franţa, în toate televiziunile Franţei, o ţară cu un exerciţiu al democraţiei foarte dezvoltat, guvernanţii îngrijesc ca această graniţă între binele public şi răul public să nu fie călcată fraudulos. În multe ţări din Europa, prostirea  de televizune costă scump.