Protestul Sobaru face înconjurul lumii, dar ocoleşte România

Blând Crăciunul. Spirit luminos al împăcării şi dragostei. Cârnaţi şi fripturi rumenite pe mese. Colinde cu Mesia. Dar sângele lui Sobaru, băr­ba­tul care s-a aruncat, în cel mai curajos act de protest politic, de la etajul lojelor parlamentare, unde încape? Unde trebuie aşezat? Faţa însânge­rată (cu craniul crăpat şi toate oasele făcute fărâme ale acelui bărbat tâ­năr, pisat parcă pe roată), pe care mi-o ara­tă o televiziune străină, unde se în­­ca­drează? Intră şi ea în spiritul Săr­bă­torilor? Incredibilă apatia parlamentarilor români! – se miră presa oc­­ci­­dentală. Incredibilă lipsa de vehemenţă! Nimeni n-a reacţionat pe mă­su­ra acestui protest care, petrecându-se într-un parlament, e unic în lu­me. Un ales, din opoziţie, s-a pus pe bocit. Li­deri marcanţi, tot din opo­zi­ţie, au dat declaraţii de uzură. Unele îns­­păi­­mân­tător de politicoase. Cei­lalţi, ai pu­terii, au bârfit relaxaţi, hârjonindu-se în vorbe. L-au înjurat pe "tem­bel" sau au şters-o din sală pentru a nu fi nevoiţi să se exprime. Să re­iau. În Parlamentul României, unde se dez­bate o moţiune împotriva po­li­ti­cii de exterminare naţională dusă de pu­terea de la Bucureşti, un bărbat ia pe cont propriu lentoarea cu care po­­po­rul – nu doar politicienii –, po­po­rul ro­­mân se apără în faţa execuţiei cri­mi­­nale. "Pentru tine, Boc!", strigă el şi se aruncă în gol, fără să întindă în aer o mână cu care să se apere în că­de­re. Gestul protestului sinucigaş este asumat cu tărie, integral, fără cea mai mică ezitare. Îşi înscrie mai întâi pe piept textul protestului, traducere fi­­delă a protestului tăcut şi fricos al mi­­lioanelor de năpăstuiţi din această ţară. Ne-aţi ciuruit, scrie el, adresându-se lui Traian Băsescu, cel care a bat­­jocorit, la două decenii de la Re­vo­luţia sângeroasă din decembrie ’89, spiritul democratic şi idealurile pentru care au murit atâţia oameni. Aţi vândut ţara. Aţi vândut şi ucis vii­torul copiilor noştri, îşi scrisese pe piept Adrian Sobaru. Şi apoi mesajul po­meneşte cuvântul sacru "libertate". Li­bertatea confiscată din nou şi lă­sa­tă, parodic, doar la nivelul clăm­pă­­nelii şi vorbăriei goale. Vorbiţi, scrieţi, daţi cu gura! Ei şi? Dictatura co­­munistă a fost înlocuită cu una mult mai murdară – cea a bunului plac. Ceauşescu omorâse democraţia şi totuşi acoperea tot ce-i trecea lui prin cap cu o aparenţă de spirit demo­cra­tic. Acum, dictatura bunului plac nu mai are nici o teamă. Nici un scru­pul. Nici o limită. Comite orice mă­gă­rie pe faţă. O sută de dobitoci s-au gră­bit să spună că Sobaru s-a omorât sau a încercat să se omoare doar pentru că avea probleme personale. Avea, dar omul ăsta nu şi le-a cărat în pro­test. Sobaru, în forma de oase fă­râ­mate pe targă, terciuit şi sân­ge­rând, redescoperindu-se viu, a strigat din nou "libertate", asemeni celor striviţi la Intercontinental acum 21 de ani. N-a cerut nimic pentru el, pentru fiu-său, pentru nevastă-sa. A strigat pentru noi toţi, împotriva mi­zeriei şi abuzului de azi.

Presa occidentală (se vede că nu l-a citit pe Emil Cioran, filosoful care a avertizat că suntem un popor castrat de orice spirit eroic), şi nu numai ea, chiar şi cea din ţări africane şi asia­tice se miră de lipsa de reacţie a parlamentarilor români. Au trecut peste gestul suicidal ca peste o şedinţă ordinară. Pe mine nu mă miră. Mă revoltă în schimb lipsa de reacţie a neparlamentarilor, civili modeşti, faţă de Boc, premierul-marionetă care şi-a continuat, ca şi când nimic nu s-ar fi petrecut, împlinirea milimetrică a ordinului de la Cotroceni. În alte ţări, poate că un parlamentar i-ar fi să­rit la beregată. Sacrificiul acelui om era un prilej de trezire din apatia po­litică, de destrămare poate a organis­mului bolnav, devenit majoritar prin mercenari cumpăraţi, de dat jos – de ce nu? – tartorul de la Cotroceni, de exprimat ceva în sfârşit bărbăteşte. Ar fi dat cu premierul de pământ, urlându-i – nemernicule. I-ar fi şi­fo­nat cravata. Poate că un ziarist ar fi aruncat după el cu pantoful. I-ar fi dat, la plecare, o palmă lif­ti­e­ra. L-ar fi scuipat şoferul, propriul şo­fer, aruncându-i în nas cheile ma­şinii şi dându-şi demisia. Nimic. Un doctor nemernic de la spitalul unde este internat supravieţuitorul, azi o ma­să de carne vie, declară zâmbitor, de zece ori pe zi, că Sobaru e perfect să­nătos, că tocmai a avut, Dumne­zeule, "o discuţie cordială cu el" şi i s-au asigurat toate cele pentru festi­nul de Crăciun. Chiar nu ţi-e ruşine, măi slugă în halat alb, să spui că ai avut o "discuţie cordială" cu o bucată de carne însângerată? Pentru cine minţi şi minimalizezi?

A fost Crăciunul. M-am bucurat lângă cei dragi. Sângele şi saltul eroic în gol al lui Sobaru, peste un Parlament amorţit şi peste o ţară incapabilă de reacţii, a rămas ca un avertisment, ca un blestem poate. A fost mai mult decât toate protestele sindicale încropite în anul care se încheie. Protestul electricianului "cuminte" (aşa îl descria un coleg) din Televi­ziunea publică a făcut înconjurul lu­mii. Obosit de atâta înconjur, va po­posi oare şi pe la noi, în nişte conş­ti­in­ţe? Nădăjduiesc prea mult? Să nu deranjăm spiritul de jumară şi sarma de la mesele de sărbătoare.

P.S. Fii sigur, îmi scrie un prieten, că protestul lui Adrian Sobaru "nu i-a căzut bine la piftie regimului Băsescu. Ceva rămâne, puterea se cla­tină". Aşa să fie oare? Am văzut "po­porul" adunat de Sărbători la poar­ta lui Becali pentru un bacşiş de 50 RON. Se scanda "Dă-ne, nea Gigi!", iar sărmanii se călcau în pi­cioare. Europarlamentarul îi mâna şi îi grăbea ca pe oi. Am avut, îngrozit, ima­ginea următoarelor alegeri în România. Camioane cu bani, ca­mi­oa­ne cu mălai. Jumătate din România poartă azi – uitaţi-vă pe străzi – pu­foaicele Băsescu. La asemenea să­răcie şi  promiscuitate sunt greu de închipuit reacţii de sorginte mo­ra­lă. Să fim noi un popor vaccinat la orice junghi de demnitate, insensi­bil la orice crampă sufletească, având orgasm doar la biciuire şi insultă?