x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Pustnicul vizitabil

0
Autor: Tudor Octavian 12 Apr 2011 - 19:15

În ţările muntoase din Orient, schimnicii se refugiază în grote greu accesibile, iar unii călugări clădesc mănăstiri şi lăcaşuri de cult care la o primă vedere par sechestrate între stâncile unde nu ajung decât păsările cerului. Tu­rismul internaţional a inclus multe dintre aceste teritorii ale izolării şi meditaţiei în solitudine, ale nevoii de a fugi de lume, în programe care stârnesc imaginaţia. Turiştilor li se oferă spectacolul aţâţător al inabordabilului. Turiştii stau la baza muntelui, lângă autobuzul parcat pe serpentină, şi îşi sucesc gâtul, întrebându-se cum au reuşit călugării să spânzure o mănăstire în nişte locuri unde nici un arhitect nu s-ar încumeta să plombeze clădiri. Şi, mai ales, cum or fi trăind oamenii acolo, ce mănâncă şi cu ce-şi umplu ziua între rugăciuni.

Uneori, întrebările generate de un lucru inaccesibil îmbogăţesc mintea şi memoria mai mult decât tradiţionala preumblare cu ghid printr-o catedrală. Cu prilejul unei călătorii cu o echipă de jurnalişti într-una dintre aceste ţări din Orientul pe jumătate occidentalizat, ni s-a propus, în afara protocolului, ca un fel de ca­dou din partea casei, o excursie pe un vârf de munte, unde urma să stăm o jumătate de ceas de vorbă cu un pustnic foarte vene­rat.

Un pustnic vizitabil, cu oră de primire şi porţie de conversaţie, o pustnicie cu conferinţe de presă e ceva de neînţeles. Ori e pustnic sută la sută, ori nu e. E adevărat că noi, vizitatorii, nu eram un puhoi, ci doar trei cu un însoţitor-transla­tor, dar şi aşa intram într-o fundă­tu­ră a logicii elementare. La faţa locului, contradicţiile s-au în­mul­ţit. Pustnicului dreptcredincioşii îi tăiaseră un drum în piatră, ca să nu mai fie silit să urce şi să coboare din chilie cu scara. Îi instalaseră apă şi canalizare, iar din inventarul minimalist al grotei, care impresiona şi crea cadrul unei destinse evlavii, nu lipsea un mic aparat de radio cu baterii. La orice puteai avea înţelegere, dar pustnicia cu bateria nu se lega deloc.

Un coleg, care nu reuşea să intre în transa pe care ar fi impu­s-o momentul, m-a întrebat şoptit: O fi ascultând şi meciurile? La revenirea din înălţimi, pe măsură ce simţeam că, o dată cu creşterea presiunii atmosferice, se diminua atmosfera inhibantă a pustniciei, l-am întrebat pe ghidul-translator cum i se comunicase pustnicului că va avea vizitatori şi cum se decisese orarul întâlnirii. Probabil că omului îi mai fusese adresată această întrebare-nedumerire şi era pregătit. Poate că în alte dăţi încercase să explice un lucru, care sfida orice explicaţie, şi anume că pustnicul avea telefon. Dar renunţase la complicaţii şi ne-a răspuns cu un gen de detaşare care ne obliga să fim mai rezervaţi: Noi îl sunăm, el nu sună pe nimeni.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Serviciul de email marketing furnizat de