Recensământul parizian al şobolanilor

Scriitorul de la pagina 3

Există şi recensăminte care te sperie, fără ca să-ţi dai seama de ce. O ştire din Franţa spune că Parisul numără câte patru şobolani de fiecare locuitor. Mie nu mi-a fost dat să văd nici unul, ceea ce înseamnă că e exagerat să punem în ecuaţie populaţia de şobolani cu milioanele  de locuitori ai metropolei, că sunt două lumi paralele, care nu se deranjează prea mult una pe alta.

Ideea însă că şobolanii sunt atât de mulţi, încât s-ar impune să facem ceva şi să-i împuţinăm e prima care ne trece prin minte. Deşi, până a şti câţi sunt, nu ne-am gândit niciodată la asta. S-ar putea ca o lume fără nici un şobolan să nu fie mai bună. Pur şi simplu, nu ştim care e locul şobolanului de oraş în civilizaţia urbană.

Despre şoarecii de câmp se cunoaşte că nu trebuie deranjaţi, fiindcă s-ar strica echilibrul primordial al naturii. Medicii sunt de părere că nici cu  microorganismele din trupul nostru nu trebuie să fim radicali, pentru că tulburăm, cu consecinţe imprevizibile, un echilibru intern foarte puţin studiat. Am citit un articol de ştiinţă popularizată, în care se aprecia că în om vieţuiesc cam două kilograme şi jumătate de străini microscopici. Dacă o parte din ei ar dispărea brusc, ceilalţi şi-ar face de cap şi omenirea ar dispărea.

În ceea ce priveşte recensământul şobolanilor de sub Parisul oamenilor, acesta ne stârneşte, la fel cum ne stârnesc statisticile consumului de săpun pe cap de locuitor. Oare câţi şobolani de fiecare român avem? Mai mulţi decât Occidentul sau mai puţini? Iar dacă-s mai puţini, nu cumva e de rău? Nu cumva între prosperitatea Vestului şi numărul de şobolani per locuitor există o legătură cauzală? Nu cumva societatea de consum a luat naştere şi a devenit teorie datorită faptului că şobolanii sunt aceia care au stimulat consumul alimentar?

În sine, nici o întrebare nu-i de prisos, câtă vreme nu ştim dacă discutăm un adevăr sau o prezumţie. Când am citit în gazetele franţuzeşti ştirea despre cei patru şobolani, ce-i revin pe viaţă fiecărui parizian, altfel spus locuitorului din cel mai armonios oraş al planetei, m-am întrebat pe loc: cine i-a numărat şi cum? Mi-am dat seama că recensământul şobolanilor e discriminator. De ce trebuie să ştim cât e de mare comunitatea şobolanilor, iar aceea a şoarecilor nu? E vorba de o discriminare pozitivă sau de una negativă? Ştim doar că fără şoareci medicina ar fi alta. Dac-ar mai fi.

Urât ne mai purtăm noi, oamenii cu vieţuitoarele, în caracterul cărora ni-l regăsim parţial sau cu totul pe al nostru! Şoriceii sunt personaje principale şi drăguţe în filmele educative pentru copii, doctorii au o relaţie fundamentală cu şoarecele, întrucât, genetic vorbit, şoarecele e 99% om, dar şobolanii ne par prea mulţi, deşi nimeni nu poate să prevadă ce vor fi subteranele oraşelor noastre cu alţi stăpâni. S-ar putea să descoperim că răul nu e atunci când creşte numărul de şobolani pe locuitor, ci invers, când creşte numărul de locuitori pe cap de şobolan.