Reţeta fericirii

Ziua Internaţională a Fericirii  s-a sărbătorit, pentru prima dată în istoria omenirii, la 20 martie. Cam târziu, având în vedere că filosofăm pe această temă de când  ne-am dat seama că existăm.
Nu toată lumea era fericită (sic!) că sărbătorim fericirea...
De ce să sărbătoreşti ceva ce nu ştii nici cum arată, nici cum se măsoară, nici dacă există. Sau... să zicem că poţi găsi o oarecare formulă, dacă ai tot timpul în faţă ideea de nefericire. Nefericirea o pui, în general, pe picior de egalitate cu nenorocirea.
Să fim sinceri. Orice om spune cel puţin o dată în viaţă că este fericit. Eu am cunoscut cea mai mare fericire când mi-am văzut pentru prima oară copilul. Nimic, nimic nu se poate compara cu asta. Şi în fiecare zi, inima mea se umple de bucurie când se trezeşte şi primele daruri pe care mi le face, căci în fiecare zi îmi dăruieşte ceva, sunt zâmbetul lui şi bucuria că mă vede.
Zilele acestea am o mare tristeţe în mine, dar am fost în stare să mă bucur, într-o dimineaţă, de drăgălaşele tămâioare, albe şi albastre, care au înflorit dintr-odată, într-o grădină din Bucureşti. Şi de clopoţeii albi, de pe bulevardul Kiseleff, pe care îi văd de 20 de primăveri. Într-o singură zi, trei bucurii.
 De unde rezultă că fericirea o aduni picătură cu picătură.