Sânge în Parlament

Când un om se aruncă în gol de la tribuna Parlamentului în mijlocul unei moţiuni de cenzură, te-ai aştepta ca Guvernul să pice o dată cu el. Bănuiesc că asta spera şi Adrian Sobaru: să pulverizeze, prin sacrificiul său, majoritatea de strânsură pe care se sprijină actuala putere. Arătându-le aleşilor care îşi negocia­ză votul ca la talcioc că au mâinile pli­ne de sânge. Că nu tranzacţionează abstracţiuni, ci vieţi omeneşti. 

Adrian Sobaru şi-a imaginat, pro­babil, că prin gestul său va micşora pră­pastia dintre conducători şi elec­to­rat. O prăpastie atât de mare, încât, de la vârful politicii, disperarea celor mulţi nu se mai aude. Se poate doar ghici, vag, în spatele unor statistici. Sobaru i-a obligat pe parlamentari să privească disperarea de aproape: nu cifre aseptice într-un ta­bel, ci carne zdrobită şi oase sfă­râ­ma­te. O imagine mai puternică decât orice troc politic. Imposibil de uitat, im­po­si­bil de ignorat pentru oricine mai are o fărâmă de umanitate…

Iată însă că în Parlamentul Ro­mâ­­niei arivismul eclipsează umanita­tea. Maşina de vot portocalie nu s-a po­ticnit nici măcar în mijlocul acestui coşmar. Majoritatea şi-a conti­nuat nestingherită programul impus. Ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.

Poate că opoziţia a greşit părăsind sa­la. Nu fiindcă ar fi putut forţa de­mi­sia Cabinetului Boc – dacă nici sân­gele nu i-a trezit pe parlamentarii pu­te­rii, nici un apel politic nu o putea face. Moţiunea de cenzură ar fi căzut oricum. Dar sacrificiul lui Adrian Sobaru merita măcar efortul unei lupte, chiar dacă sortită din start eşecului. Mi se pare tragic şi absurd că gestul lui a înlesnit, de fapt, reconfirmarea rapidă a Guvernului. La fel de absurd ca epocala intervenţie a Elenei Udrea: "E un moment tragic, dar chiar nu e cazul să-l politizăm". Ca şi când în Parlamentul României avusese loc un accident de muncă, nu un protest extrem.

Nu, opoziţia nu ar fi trebuit să le permită lacheilor regimului să întoarcă atât de repede ochii de la oribilul tablou al propriei respon­sabilităţi. Dacă nu le putea schimba votul, măcar să-i fi vârât adânc cu nasul în scârnăvia fetidă cu care au sufocat mecanismele democratice. Măcar să-i forţeze să-şi recunoască – nominal – disponibilitatea de a călca peste cadavre de dragul unui ciolan azvârlit din Dealul Cotrocenilor.

Chiar şi cei mai cinici dintre politicieni ar trebui totuşi să se simtă ur­mă­riţi de gestul lui Adrian Sobaru. Dacă nu din compasiune, măcar din teamă. Fiindcă e periculos să guvernezi oameni atât de disperaţi. Să-ţi baţi joc de cei care nu mai au nimic de pierdut înseamnă să te joci cu focul…