Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Stimate domnule Victor Ciutacu,
Sunt un om simplu si modest. Nu ma pricep la vorbe pretentioase si pompoase. Nu va scriu ca sa apara ceva in ziar sau sa incerc cumva sa ies in evidenta. Va scriu, domnule Victor Ciutacu, pentru a putea intelege: si dumneavoastra, si Mircea Badea, si Radu Tudor. Si altii. Mi-e greu sa vorbesc. La un interviu de exemplu, cuvintele nu-mi vin si ma blochez. Asta pentru ca in viata de zi cu zi am fost mereu mult prea timida si, probabil, pentru unii, fara personalitate. Asa ca prefer sa scriu.
Am fost de foarte multe ori calcata in picioare. De prea de putine ori am avut si puterea de a riposta.
Dar m-am saturat. M-am saturat de nesimtiti si de mitocani. Cum sa am pretentia sa ma respecte un functionar, un coleg care are puterea in mana, sa-mi vorbeasca frumos, eventual (in unele cazuri) sa-mi raspunda si la salut, daca mai marii acestei tari dau dovada de atata aroganta si de atata nesimtire de ani de zile, pe toate caile posibile? Sunt vazuti, auziti si luati drept exemplu de foarte multi oameni!
Suportam, plecam capul si mergem mai departe, fara a misca un deget, unii din obisnuinta, altii din frica, poate ca sunt unii care fac lucrul asta si din indolenta sau comoditate... Posibil. Dar, pana la urma, tot noi am permis... Am ajuns la un punct in care nu mai putem sa permitem, nu mai putem indura. Pur si simplu ne-am saturat!
Suntem tot felul de oameni in Piata Universitatii si in alte piete din tara. Poate ca printre ei sunt si oameni care doresc sa iasa in evidenta, sa se vada la televizor. Poate ca unii sunt printre noi sa ne incite, sa incerce sa ne destabilizeze. Sunt convinsa ca sunt multi care au iesit in strada pentru ca nu au suficienti bani si, cum spunea Radu Tudor, acasa isi amintesc in fiecare secunda de problemele lor. Dar cei mai multi dintre noi, suntem oameni care venim acolo pentru ca ne-am saturat de lipsa de decenta, de coruptie, de minciuni, de batjocura, de umilinta, de nesimtire!
Poporul acesta a stat prea mult timp in genunchi, cu capul plecat! Unii oameni pur si simplu nu mai stiu cum sa se ridice! Nu mai stiu!
Ma simt jignita, sunt chiar revoltata cand aud teorii cum c-as protesta pentru ca nu-mi ajung banii sau pentru ca-s platita sa fac acest lucru! Acasa pentru mine este totul! Am o familie extraordinara! Niste parinti extraordinari!
Am o fetita (din prima casatorie) in clasa a XI-a care invata foarte bine si care vrea sa plece... Eu vreau sa ramana... Evident ca am sa-i fiu alaturi, indiferent de ce anume va decide. Dar ma doare. Ma doare cumplit!
M-am chinuit foarte mult sa o pot avea. Am nascut-o prematur si am trecut prin clipe groaznice dupa ce am nascut-o, atunci cand avea hemoragie interna, atunci cand era suspecta de meningita, atunci cand nimeni nu-i dadea nici o sansa... Atunci (adica acum aproape 18 ani), in zece zile am slabit 10 kilograme... Si de atunci nu m-am mai ingrasat niciodata! Si n-am uitat nimic! Absolut nimic!
Un singur medic i-a dat “o sansa dintr-o mie' – am citat. Medicul pediatru Ana Culcer, cea care, pe banii dansei a venit cu taxiul la un moment dat la ora 3 noaptea, sa incerce sa o salveze pe fetita mea. Aceasta doamna, acest om, a primit un buchet de flori. Atat: un buchet de flori, si asta dupa ce fetita mea era deja in afara oricarui pericol.
Alti patru copii am pierdut dupa aceea, incercand sa mai fac unul cu cel de-al doilea sot al meu. Dar n-am avut cunostinte, iar medicii care m-au ingrijit n-au putut sa ma ajute...
Iar acum, unicul meu copil, care vede, simte si intelege, nu vrea sa studieze si sa traiasca in aceasta tara! Invata foarte bine, pentru a primi o bursa de studii la Londra sau in alta parte.
Seara de seara, fetita noastra ne asteapta cu masa pregatita de ea. Seara de seara isi face temele la masa din bucatarie, ca sa poata avea grija sa nu se arda cartofii sau sa nu fiarba prea mult timp pastele... Seara de seara, de 3 saptamani!
Am un sot care ma iubeste. Mergem impreuna de 14 ani oriunde si peste tot tinandu-ne de mana, inclusiv in Piata Universitatii. Si vom merge pana la capat! Nu mai putem indura nedreptatea si batjocura!
Avem in curte trei caini maidanezi si in casa sase pisici. Animalele m-au invatat ce inseamna sa iubesti neconditionat si total. Cand sunt acasa, ma umplu de energie pozitiva, ma linistesc dupa o zi grea sau dupa o intamplare nefericita.
Cu toate astea, in fiecare seara, la -15 grade, uneori resimtite -22, preferam sa plecam in piata. Ne-a plouat, ne-a nins, ne-a batut vantul. Am racit, am mers cu temperatura in piata, dar am mers!
In spatele nostru sunt rude, prieteni, vecini care nu pot, nu vor sau pur si simplu le e frica sa vina! Nu-i condamn! Noi iesim si pentru ei. Iesim pentru copiii nostri.
Recunosc ca am avut momente in care am simtit ca mergem in zadar. Am simtit de multe ori muscatura indoielii ca am putea realiza ceva. Am simtit gustul inutilitatii gestului nostru. Dar nu! Totusi am realizat unele lucruri!
Agonie si extaz! Asta simtim de 3 saptamani. Agonie si extaz!
Veneam seara acasa epuizati, ne uitam la emisiunea lui Mircea care ne dadea speranta, puterea de a merge si in urmatoarea seara. La un moment dat, nici Mircea nu ne-a mai incurajat asa cum facea in primele zile. N-a mai venit printre noi... Nu-l condamn. Stiu ce inseamna sa ai un crez sincer si dezinteresat, iar altul de langa tine sa te instige, sa-ti spuna ca esti platit pentru a sta in ger si ploaie, sa vorbeasca urat si sa incerce sa bage frica in tine pentru a nu mai protesta... Unii chiar nu pot concepe faptul ca marea majoritate dintre noi venim de buna-voie si nesiliti de nimeni! S-au intamplat multe prin tara din pricina vremii si alte subiecte mult mai importante au captat atentia jurnalistilor si oamenilor de televiziune.
Echipele de filmare prezente in piata au plecat una cate una, iar oamenii din piete au inceput sa fie din ce in ce mai putin mediatizati, ca lumea sa poata afla ca n-am renuntat, ca stam acolo si ii reprezentam si pe ei, cei multi, care nu stiu cum, sau nu pot sa ne insoteasca. Ne-am simtit cumva parasiti, lasati la voia vantului puternic si a gerului. Cate injuraturi ne-om fi luat de la jandarmii care trebuie sa stea in frig, alaturi de noi, in fiecare seara...
La inceput am stat mai mult in partea dinspre Teatrul National. Din data de 27 ianuarie ne-am mutat la fantani. Acolo l-am intalnit pe Claudiu Craciun. Nu-l cunosteam. Nici acum nu stim prea multe despre el. Dar, daca nu era el, multi din strainatate poate ca nu ar fi aflat de existenta noastra. “La noi in multime unde-i cald si bine' nu exista lideri, lozincile sunt chiar pasnice, fara conotatii jignitoare, oamenii sunt mai veseli, ne-am regasit parca mai mult in acel grup de 30-50 de persoane. Acum ne stim din vedere toti, ne salutam, ne dam mana, ne bucuram cand ne vedem, iar seara plecam putin mai optimisti.
Cei de la putere nu concep faptul ca iesim sa protestam pentru “demnitate'. Pentru ca nu stiu ce inseamna demnitate. Cum sa intelegi un om care striga “onoare', cand tu nu ai avut niciodata onoare? Cum sa inteleaga astfel de oameni ce inseamna “libertate'? Au fost si vor fi toata viata prizonierii propriilor lor minciuni si arogante. Traiesc in alta lume!
Daca noi patim ceva, probabil ca nimeni nu va stii. Voi aveti alte parghii, aveti oameni care sa va sustina, sunteti cunoscuti, aveti meseria in sange. Noi... Suntem singuri si neajutorati in cea mai mare parte a timpului. Dar suntem uniti, iar ceea ce simtim cand strigam “ROMANIA, TREZESTE-TE!' nu poate fi comparat cu nimic altceva. Ne pare rau ca nu puteti si voi sa simtiti acolo, in frig, ce caldura extraordinara ne uneste, ce senzatii unice experimentam. Ne simtim LIBERI, descatusati si fericiti!
In vara implinesc 41 de ani. Poate ca pentru mine viata s-a sfarsit..., poate nu. Ceea ce incerc sa fac este pentru fata mea, pentru prietenul ei, pentru nepotul meu, pentru tinerii din ziua de astazi, pentru viitorul acestei tari, tara care parca este blestemata! Sunt multi tineri bine pregatiti, crescuti frumos, care au decenta, talente, bun simt, inocenta...... dar n-au viitor in aceasta tara...
De un singur lucru imi pare intr-adevar rau. Ca nu mai traieste sa ma vada si sa ma sustina mamaia mea, care mi-a fost exemplu in viata. Sunt sigura ca ar fi fost mandra de mine!
Sunt si eu o candela aprinsa, una dintre putinele care mai licaresc in Piata Universitatii. Candele ce cu greu se zaresc dintre troienele care au acoperit tara. Nici vantul puternic nu poate stinge luminitele de acolo. Nici gerul. Nici macar gerul nu poate ingheta aceste lumini ce se ridica din inimile noastre ca o rugaciune...
ROMANIA, TREZESTE-TE!
Maria-Magdalena Miclea, fosta “golanca', actuala “ciumpalaca'
