Am cunoscut-o pe Maica Doroteia în urmă cu doi ani, puţin înainte să împlinească vârsta de 100 de ani. Acum se apropie de 102 ani. Am stat de vorbă în căsuţa sa de la Mănăstirea Pasărea, într-o cameră cu pereţii plini de icoane. Într-o zi de noiembrie, Soarele strălucea nefiresc, iar razele sale puternice treceau prin fereastră şi prin perdele, luminând cu putere chipul maicii. O vedeam scăldată în lumină, la propriu şi la figurat! Ţinea în mână „Psaltirea”, o carte de căpătâi – spunea ea – din care-i bine să citeşti zi de zi. Maica ştia, însă, pe de rost nenumărate rugăciuni şi cântece. Maica Doroteia mi-a povestit în amănunt... viaţa ei; mi s-a părut că-i un fel de carte de istorie această călugăriţă, căci în amintirile ei se regăsesc dramele primului, dar şi ale celui de-al doilea război mondial, ca şi personalităţi precum Patriarhul Justinian, Nicolae Iorga sau Armand Călinescu. Maica a rămas orfană de ambii părinţi încă de la vârsta de 5 ani, împreună cu cei şase fraţi ai săi. Maica Doroteia s-a dus către călugărie din pricina chemării sufletului; ea este ceea ce se poate numi „călugăriţă prin vocaţie”. Totul a început în copilărie, când a participat la o slujbă de chemare a ploii în satul ei natal. Preoţii au scos icoana Sfintei Paraschiva şi s-au rugat pentru ploaie, după o secetă prelungită, care uscase totul în cale. Şi-n timpul slujbei, din senin a venit ploaia! Copilul care era Maica Doroteia atunci, impresionat de povestea Sfintei Paraschiva, care abandonase bogăţia şi traiul bun şi le dăduse totul celor săraci, ca şi de minunea care se făcuse prin venirea ploii, jurase să facă într-o zi ca „sfânta Paraschiva”!
Am întrebat-o „care-i secretul vieţii lungi” şi de ce oamenii au atâtea probleme în viaţă? „Dumnezeu ştie secretele vieţii lungi”, mi-a răspuns ea cu seninătate. Iar despre problemele oamenilor, eu cred că ele vin din pricina „poftelor şi a fricii”. „Şi cum aţi alungat poftele şi frica”, am întrebat-o curioasă? Iar răspunsul ei a fost de-a dreptul uluitor: „Credinţa neclintită în Dumnezeu mi-a luat poftele şi frica”, mi-a spus maica fără să clipească. „Dacă Dumnezeu este cu mine şi cred asta cu adevărat, de ce să-mi fie frică? De ce să-mi fie poftă?” Iată ce minunăţie: „credinţa neclintită în Dumnezeu”. Este ceea ce ne lipseşte nouă, oamenilor de rând. Noi nu avem o credinţă neclintită şi de aceea ne cuprinde „frica”; frica de criză, frica de rău, frica de lipsuri, frica de viitor, frica de alţi oameni, frica de viaţă, de moarte, de extratereştri, de apocalipsă, de terorişti, frica de noapte şi de boală. În tratatele de psihiatrie sunt numărate vreo 380 de frici, dacă-mi amintesc bine, dar un distins profesor psihiatru mi-a spus cândva că suntem departe de a le fi enumerat pe toate.
Pentru Maica Doroteia nu mai este nici un fel de frică. „Aveam vreo 40 de ani şi m-am îmbolnăvit rău, credeam că o să mor dintr-un moment în altul. Am fost bolnavă de multe ori, dar... iată unde am ajuns. Nu mi-a fost frică, am avut încredere că Dumnezeu este prezent, este cu mine şi m-am lăsat în voia Lui. Şi El m-a scos din toate cumpenele; ceva neaşteptat apărea, ceva care salva situaţia de fiecare dată”, mi-a mărturisit Maica. M-am gândit din prima clipă la modelul „credinţei neclintite” al maicii Doroteia şi-am înţeles că acesta-i, poate, drumul fiecăruia dintre noi. Nu atât explicaţiile intelectuale, nu atât cunoaşterea (căci în cunoaştere sunt drumuri pline de capcane, iar strălucirea ei poate fi şi amăgirea noastră) sau subţirica înţelepciune omenească ne pot... duce către Dumnezeu, cât – aşa cum a spus şi Iisus – credinţa noastră în Dumnezeu. Acesta-i stâlpul existenţei, fundaţia psihologiei sănătoase şi calea către luciditate, raţiune, iubire şi frumuseţe. Expresia de neuitat „credinţa neclintită în Dumnezeu mi-a luat frica şi poftele” ar putea rămâne întipărită în memoria sufletului şi a minţii noastre, pentru ca – ori de câte ori ne este teamă de ceva, să ne amintim că Dumnezeu este Prezent. Dacă Dumnezeu este prezent, de ce şi de cine să-ţi fie teamă?