x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Sfârşitul politicii?

Sfârşitul politicii?

de Valentin Nicolau    |    11 Mai 2011   •   19:58
Sfârşitul politicii?
Sursa foto: Cristian Marcu/

164937-161.jpgDe unde această permeabilitate pentru golăniile politice ale guver­nan­ţi­lor? Aruncând o privire şi în alte ogrăzi europene, constatăm că încă doi preşedinţi sunt croiţi după acelaşi calapod latin de măscărici cocoţat pe tron. Au probleme sexuale la nivel de stat, delirul lor politic dă frisoane propriilor naţiuni. Fără să fie o exclusivitate românească, diferenţele stau în accentele de ridicol, în grobianismul stilului, în insolitul expresiei răului pe care fiecare îl reprezintă.

Sunt suficiente semnele pentru a spune că trăim o „epocă postideologică”. Distingem din ce în ce mai greu opoziţii clasice: stânga-dreapta, privatizare-naţionalizare, republică-monarhie. Locul disputelor doctri­na­re a fost luat de discursuri despre in­te­resul naţional, despre lupta împotriva corupţiei şi a terorismului, despre economisirea fondurilor bugetare şi eficientizarea Parlamentului.

Ca o sancţiune pentru clasa po­li­ti­­că, neîncrederea în Executiv duce in­­variabil la soluţia guvernului de teh­­nocraţi. Văzuţi ca salvatorii patriei îm­potmolite politic, „specialiştii” vor fi rareori chemaţi şi niciodată nu vor primi mână liberă. Sancţiunea se amâ­nă, sperietoarea rămâne, şi cu asta toată lumea s-a calmat. Nu se mai vorbeşte de guvernare, ci de „bu­nă guvernanţă”. Numindu-se deja „bună”, prestaţia guvernării nu mai poa­te fi pusă sub nici un semn de în­tre­­bare. Guvernanţă fără gu­ver­nă­mânt rămâne o formă fără fond. Gu­ver­nele nu mai fac ce vor, ci doar ce pot. Deciziile lor politice se limitează cel mai adesea la mutările venite în plic de la Banca Mondială, FMI, instituţiile europene, corporaţiile şi organizaţiile internaţionale influente. Com­plăcându-se în această stare tâm­pă de aghiotant, guvernele îşi di­luea­ză atribuţiile, fragmentându-se în instituţii şi practici informale.

Este efectul obsesiei neoliberale care bântuie cancelariile europene, glorificând statul minimalist care-şi abandonează cetăţenii, nemaiconsiderându-se responsabil pentru soarta lor. Globalizarea puterii politice nu lasă loc nou de exprimare pentru societatea civilă, ci înlocuieşte decizia locală şi vizibilă cu una regională, eventual mondială şi mult mai discretă, scutindu-l pe guvernantul autoh­ton de a-şi mai bate capul cu altceva în afară de propriile interese. Politicienii sunt preocupaţi nu să facă po­li­tică, ci cât mai puţine greşeli şi cât mai mulţi bani, să apară la televizor, deci să se realeagă. Politica se rezumă la discursul public amăgitor şi la practica bunăstării personale. Armistiţiul ideologic face ca limbajul politicii să înceteze a mai fi politic. Pe timpul păcii nonideologice se vorbesc vorbe, se face rating şi se câştigă bani – singurul scop. Politica devine o profesie depolitizată, partidul capătă statutul de societate pe acţiuni ce operează pe o piaţă mai degrabă administrativă cu profituri uriaşe.

Fără a mai exista tensiune între in­divid şi comunitate, trăim senzaţia că am atins libertatea în starea ei îm­pli­nită. Doar că libertatea constă în lip­sa dorinţei de a deţine controlul asupra altor oameni, ceea ce nu e ca­zul. Această aparentă pace socială este semnul letargiei democraţiei auten­tice. Tehnologizarea cotidianu­lui, transformarea vieţii publice

într-un spectacol continuu, virtua­li­za­rea celei sociale în reţele asemenea unor imense pânze de păianjen, toate ne fac să fim permanent pre­gă­tiţi să comutăm între a adera sau de a părăsi un partid politic, un serviciu, o sectă sau chiar o ţară. Cetăţeni online, fără crez politic, ci doar cu simpatii sau antipatii faţă de actorii politici, la fel ca faţă de oricare alţi actori. Scara de valori politice, asemenea celorlalte, se configurează după prestaţiile televizistice, după capacitatea activiştilor de partid de a fi vedete care seduc un electorat transformat în public telespectator. A seduce are în acest caz sensul primar de a minţi. Sigura opţiune care ni se va refuza este poziţia apolitică, echi­va­lentă cu starea de off, deoarece ne ex­clude din orice categorie de consu­ma­tor. Eşti obligat să rămâi on, pentru că doar aşa poţi fi identificat, poţi fi controlat. Intrarea şi ieşirea

dintr-o comunitate, votul pentru unul sau altul dintre partide sunt la ofertă pe o piaţă politică mereu mai depolitiza­tă, dar care răsplăteşte în timp real şi concret electorul. De aceea, in­sti­tu­ţi­ile publice sunt sufocate de clanuri de interese, alcătuite după criteriul le­găturilor de sânge şi de partid. Se trag unii pe alţii la banul public pentru a răsplăti alegătorul depolitizat, dar flămând. Dacă lupta de clasă a ajuns o amintire istorică, sărăcia a de­venit substitut pentru ide­o­­logie, iar indiferenţa – un surogat. Masca­ra­da e maximă: trăim sen­za­ţia că op­ţiu­nea e la noi, că viaţa e un slalom pe care îl facem cu abilitate. În fapt, de­ve­nim tot mai captivi în ma­tricea ne­pu­tinţei. Uitând că omul progresează doar atunci când ştie că nu poate să facă ce vrea, devenim ri­di­coli certându-ne politic între noi, fă­ră a mai face însă politică. Ispăşim pâ­nă la capăt pedeapsa prin care Dum­­nezeu ne-a abandonat nouă în­şi­ne.­

×
Subiecte în articol: editorial