Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
De unde această permeabilitate pentru golăniile politice ale guvernanţilor? Aruncând o privire şi în alte ogrăzi europene, constatăm că încă doi preşedinţi sunt croiţi după acelaşi calapod latin de măscărici cocoţat pe tron. Au probleme sexuale la nivel de stat, delirul lor politic dă frisoane propriilor naţiuni. Fără să fie o exclusivitate românească, diferenţele stau în accentele de ridicol, în grobianismul stilului, în insolitul expresiei răului pe care fiecare îl reprezintă.
Sunt suficiente semnele pentru a spune că trăim o „epocă postideologică”. Distingem din ce în ce mai greu opoziţii clasice: stânga-dreapta, privatizare-naţionalizare, republică-monarhie. Locul disputelor doctrinare a fost luat de discursuri despre interesul naţional, despre lupta împotriva corupţiei şi a terorismului, despre economisirea fondurilor bugetare şi eficientizarea Parlamentului.
Ca o sancţiune pentru clasa politică, neîncrederea în Executiv duce invariabil la soluţia guvernului de tehnocraţi. Văzuţi ca salvatorii patriei împotmolite politic, „specialiştii” vor fi rareori chemaţi şi niciodată nu vor primi mână liberă. Sancţiunea se amână, sperietoarea rămâne, şi cu asta toată lumea s-a calmat. Nu se mai vorbeşte de guvernare, ci de „bună guvernanţă”. Numindu-se deja „bună”, prestaţia guvernării nu mai poate fi pusă sub nici un semn de întrebare. Guvernanţă fără guvernământ rămâne o formă fără fond. Guvernele nu mai fac ce vor, ci doar ce pot. Deciziile lor politice se limitează cel mai adesea la mutările venite în plic de la Banca Mondială, FMI, instituţiile europene, corporaţiile şi organizaţiile internaţionale influente. Complăcându-se în această stare tâmpă de aghiotant, guvernele îşi diluează atribuţiile, fragmentându-se în instituţii şi practici informale.
Este efectul obsesiei neoliberale care bântuie cancelariile europene, glorificând statul minimalist care-şi abandonează cetăţenii, nemaiconsiderându-se responsabil pentru soarta lor. Globalizarea puterii politice nu lasă loc nou de exprimare pentru societatea civilă, ci înlocuieşte decizia locală şi vizibilă cu una regională, eventual mondială şi mult mai discretă, scutindu-l pe guvernantul autohton de a-şi mai bate capul cu altceva în afară de propriile interese. Politicienii sunt preocupaţi nu să facă politică, ci cât mai puţine greşeli şi cât mai mulţi bani, să apară la televizor, deci să se realeagă. Politica se rezumă la discursul public amăgitor şi la practica bunăstării personale. Armistiţiul ideologic face ca limbajul politicii să înceteze a mai fi politic. Pe timpul păcii nonideologice se vorbesc vorbe, se face rating şi se câştigă bani – singurul scop. Politica devine o profesie depolitizată, partidul capătă statutul de societate pe acţiuni ce operează pe o piaţă mai degrabă administrativă cu profituri uriaşe.
Fără a mai exista tensiune între individ şi comunitate, trăim senzaţia că am atins libertatea în starea ei împlinită. Doar că libertatea constă în lipsa dorinţei de a deţine controlul asupra altor oameni, ceea ce nu e cazul. Această aparentă pace socială este semnul letargiei democraţiei autentice. Tehnologizarea cotidianului, transformarea vieţii publice
într-un spectacol continuu, virtualizarea celei sociale în reţele asemenea unor imense pânze de păianjen, toate ne fac să fim permanent pregătiţi să comutăm între a adera sau de a părăsi un partid politic, un serviciu, o sectă sau chiar o ţară. Cetăţeni online, fără crez politic, ci doar cu simpatii sau antipatii faţă de actorii politici, la fel ca faţă de oricare alţi actori. Scara de valori politice, asemenea celorlalte, se configurează după prestaţiile televizistice, după capacitatea activiştilor de partid de a fi vedete care seduc un electorat transformat în public telespectator. A seduce are în acest caz sensul primar de a minţi. Sigura opţiune care ni se va refuza este poziţia apolitică, echivalentă cu starea de off, deoarece ne exclude din orice categorie de consumator. Eşti obligat să rămâi on, pentru că doar aşa poţi fi identificat, poţi fi controlat. Intrarea şi ieşirea
dintr-o comunitate, votul pentru unul sau altul dintre partide sunt la ofertă pe o piaţă politică mereu mai depolitizată, dar care răsplăteşte în timp real şi concret electorul. De aceea, instituţiile publice sunt sufocate de clanuri de interese, alcătuite după criteriul legăturilor de sânge şi de partid. Se trag unii pe alţii la banul public pentru a răsplăti alegătorul depolitizat, dar flămând. Dacă lupta de clasă a ajuns o amintire istorică, sărăcia a devenit substitut pentru ideologie, iar indiferenţa – un surogat. Mascarada e maximă: trăim senzaţia că opţiunea e la noi, că viaţa e un slalom pe care îl facem cu abilitate. În fapt, devenim tot mai captivi în matricea neputinţei. Uitând că omul progresează doar atunci când ştie că nu poate să facă ce vrea, devenim ridicoli certându-ne politic între noi, fără a mai face însă politică. Ispăşim până la capăt pedeapsa prin care Dumnezeu ne-a abandonat nouă înşine.
