Şi proştii au mari pasiuni

Un restaurator de opere de artă amator, nu profesionist, e o nenorocire la fel de mare ca un chirurg amator. Cu toate acestea, numărul celor care se socotesc suficient de pregătiţi să "repare" un tabolou sau un scrin de epocă numai cu aracetul din cămară şi cu ciocanul din debara e foarte mare.

Până unde duce încrederea clinică în propriile priceperi, dublată de o ignoran­ţă în materie la fel de devastatoare, am văzut cu ocazia destrămării unei colecţii de sticlărie, porţelan şi obiecte de metal. O doamnă a cumpărat, vreme de jumă­ta­te de secol, numai lucruri de artă ciuntite şi cu probleme de tehnologie. Sparte, van­dalizate, cu părţi lipsă. Socotindu-se is­teaţă, în ciuda faptului că nu avea nici un pic de învăţătură în domeniu şi nici de la cine fura bazele meseriei, a cârpăcit cele câteva sute de piese ale strânsurii ei de apartament mulţumindu-se cu laudele soţului şi ale unor prieteni, la fel de mă­runţi la minte ca şi ea. Un chirug amator ambiţionându-se să opereze cu cuţitul de bucătărie într-un spital plin cu răniţi de război n-ar fi putut face un rău mai mare. La moartea maniacei, urmaşii s-au gră­bit să vândă tot ce a adunat şi a meşterit ea într-o viaţă, dar nu s-au ales cu nimic, fiindcă ignoranţa entuziastă desăvârşise ceea ce începuseră să distrugă înaintea sa nişte vandali de toată mâna. Nu am reţi­neri să vorbesc de-a dreptul de prostie, întrucât există şi un gen de nerozie di­rec­ţi­onată, care pentru multă lume aduce a talent.

E greu de acceptat ideea că un om poa­te stărui într-o imensă eroare toată viaţa. Cazul e însă atât de frecvent, încât ar trebui să-l numim fenomen. Dar e ceva în noi, un ceva pozitiv care ne face să-i dăm până şi celui mai mărginit dintre tonţi un credit de bună intenţie. Mama avea pasiunea asta, mi-au spus fiii maniacei, să cumpere ce lepădau alţii şi să facă apoi ca lucrurile să arate ca şi cum ar fi fost noi.

Cum se întâmplă când cineva cumpără fără discernământ chlipiruri, o mare par­te din porţelanuri ar fi putut fi recupera­te, dacă ar fi ajuns într-un atelier cu res­ta­u­ratori de muzeu, cu studii de specialita­te şi cu o înţelegere complexă a situaţiei. Un obiect de artă afectat de trecerea timpului şi de obtuzităţile oamenilor e o si­tu­aţie care se repetă. Restaurarea e o şti­in­ţă şi deopotrivă o artă cu principii şi practici respectate în întreaga lume. În casa lui, omul are şi posibilitatea şi dreptul de a se purta cu un obiect de artă cum are chef. În felul acesta, sporeşte interesul pentru obiectele care străbat veacurile intacte. Împuţinarea are un efect radical asupra cotelor de piaţă. Când însă pasiunea e oarbă, surdă şi aplaudată într-o lume închisă, în care nu intră nici o rază de deşteptăciune din afară, colecţionatul e o dramă. Unii ar avea motive să-şi re­cu­noască greşeala, faptul c-au ajuns într-o fundătură, întrucât şi proştii artei devin mai puţin proşti cu timpul, însă minciuna are acest dat genetic, că, împlinindu-se, face ca adevărul să pară bicisnic şi caraghios. Câţi se pot lăuda că au distrus cu mâna lor câteva sute de opere de artă?