La mare, ori de cate ori am norocul sa ajung, inot, citesc, iar seara imi place sa intarzii pe plaja. Ma plimb descult, savurand racoarea, acolo unde valurile, incumetandu-se spre uscat, sterg ritmic pasii mei, ca un bland avertisment – memento mori. Sunt clipele cand lumea se retrage spre restaurante si hoteluri, obosita de soare, lasandu-mi gratis o intimitate la care nu pot ravni in celelalte ore ale zilei. Cand n-am o ocupatie anume adun, aproape fara sa-mi dau seama, chipuri, intamplari, gesturi. Creierul meu le stocheaza si, atunci cand are nevoie de ele, mai ales cand scriu, le extrage din nu stiu ce sertar. Am terminat, sculandu-ma cu noaptea in cap, fiindca nu mai aveam chef sa-l car pe plaja, romanul lui Paulo Coelho 'Invingatorul este intotdeauna singur'.
Cartea, care s-a incapatanat sa ma tina legat in lant, cu toate ca a reusit sa ma indispuna de la primele pagini, e groaznica. Incepe cu o crima care te cutremura de parca asasinul ti-ar gadila tie jugulara si, pentru a nu se dezice, se ispraveste cu doua. Lumea filmului, a magnatilor, a banilor multi si a declinului sufletesc. Recenzentii scriu ca nu-i un roman politist, ca ar fi chiar un roman psihologic, bla, bla. E foarte mult comert indesat aici. Din acest motiv se si vinde in milioane de exemplare. As reciti, din carte, doar motto-ul din Luca: 'Si a zis catre ucenicii Sai: De aceea zic voua: Nu va ingrijiti pentru viata voastra ce veti manca, nici pentru trupul vostru cu ce va veti imbraca. Viata este mai mult decat hrana si trupul mai mult decat imbracamintea.
Priviti la corbi, ca nici nu seamana, nici nu secera; ei n-au camara, nici jitnita, si Dumnezeu ii hraneste. Cu cat mai de pret sunteti voi decat pasarile?! Si cine dintre voi, ingrijindu-se, poate sa adauge staturii sale un cot? Deci daca nu puteti sa faceti nici cel mai mic lucru, de ce va ingrijiti de celelalte? Priviti la crini cum cresc: Nu torc, nici nu tes. Si zic voua ca nici Solomon, in toata marirea lui, nu s-a imbracat ca unul dintre acestia'. Acum, cu nadejdea ca ma voi relaxa, incerc Jurnalul unei actrite, Oana Pellea. Am cunoscut-o la Bailesti cand era copila, iar tatal ei era gazda unui festival al umorului. Primitoare si inca vesela atunci, patria lui Nea Marin. Ne intalneam la masa juriului, din care faceam parte, ca june scriitor.
Copila putea trece neobservata, lipita mai ales de mama ei, care se afla si ea acolo. Marele actor era in verva si toti ochii erau atintiti spre el. Eu priveam si copila care era frumoasa asa cum frumoasa e si azi, cu toate ca ea afirma uneori contrariul. Rasfaturi femeiesti. Actrita de mai tarziu s-a luat la tranta cu gloria tatalui si a biruit despicandu-si un drum al ei. Nu stiu cum scrie. Stiu doar ca-i inteligenta. Am citit deocamdata prefata iscalita de Ioana Parvulescu, un exercitiu intelectual si stilistic de exceptie.
Aici, la marea bulgareasca unde ma aflu, la Nisipurile de Aur, aproape totul este bine randuit, curat, arhitectura impecabila, mobilier stradal de inspiratie occidentala, din marile statiuni ale lumii. Doar legenda care circula precum ca preturile sunt mai mici decat la noi a cazut lamentabil. Platesti de te ustura portofelul fiecare serviciu, fiecare pahar cu apa de parca ai bea ambrozie importata din cer. Printre miile de rusi prezenti aici sunt si ceva romani. Plaja, seara, ramane curata nu doar pentru ca gazdele spala cu sampon zilnic statiunea, de la un capat la celalalt, ci pentru ca turistii se acomodeaza regulilor casei. Ce mai e la Bucuresti? – m-a intrebat un barbat cam de varsta mea care mi-a spus ca e din Focsani. Ce ne mai coace Basescu? – a apasat el cu talc. Sunt in vacanta, zic, nu stiu si nu ma intereseaza. Chiar asa? – se mira omul.
Va stiu bataios! Nu sunt bataios, raspund nitel burzuluit, stau cu burta la soare. Oameni ca dumneavoastra sunt pe baricade si cand stau cu burta la soare, ma flateaza focseneanul. Uite ca nu sunt. De ce nu e pe baricade opozitia? – intreb la randu-mi. Ea trebuie sa fie acolo. De ce nu e 'boborul' pe baricade? El trebuie sa lupte pentru a nu fi calcat in picioare. De ce sa ma sui eu ca prostul pe baricade? Sa stau singur acolo cantand cucurigu?! Sunt in concediu, cu revolta cu tot, domnule, si nu stiu cine e Basescu. Nu stiu si nu ma intereseaza. Omul a ramas cam desumflat si, regandind scena, mi-a parut nitel rau. Poate ca batalia mea cu pixul, care mi se pare de multe ori de-a surda, are pentru el valoarea unui medicament al sperantei. Il caut cu privirea in multime, dar nu-l mai vad. Asa cum nu mai vad sperante in tara mea.
In privinta cartilor luate cu mine, am si una noua, proaspat iesita din tipar, care-mi poarta numele pe coperta. O selectie din poeziile mele facuta de Editura DACIA XXI din Cluj. Am primit cateva exemplare prin posta, la Sangeru, cand tocmai plecam. Aproape ca uitasem de ea. Selectia poeziilor e facuta de editura, in colectia 'Poetii iubirii'. Singura mea contributie e titlul. Cum vreti sa se cheme? – m-a intrebat o redactora cu ceva vreme in urma, dupa ce-mi expediase lista poeziilor alese. I-am spus titlul pe care am vrut sa-l pun candva unui volum de versuri – 'Poetul ca o casa in flacari'. Asa se cheama, iar coperta nu arata rau.
Pe coperta ultima e o poezie pe care o recita Ion Caramitru, 'Toate femeile'. E scurta si o transcriu, mai ales ca telefonic mi-a recitat-o de curand o prietena din Bucuresti, de parca ar fi fost inteleasa cu cei din Cluj: 'toate femeile tinere sunt frumoase/ toate femeile care au fost tinere/ au fost frumoase,/ femeile/ in general/ au o clipa cand trec/ ca un tren accelerat, prin gara frumusetii fara batranete/ in rest/ halte,/ triaje,/bariere,/ interstatiile amagirii/ si asa mai departe'. Mai departe e tot concediu. Al meu se incheie. Al Romaniei nu cred.