Supa ambasadorului

E un talent sa-ti infatisezi saracia ca pe o reduta a iscusintei. Mai mare n-ar fi decat talentul de a te face crezut si a aduna prozeliti. De exemplu, prozeliti la o reteta de supa. Intr-o carte de bucate de post, am citit ca ascetii si calugarii din schiturile pierdute prin munti se hranesc frecvent cu supa de paine. Nu-ti trebuie foarte multa imaginatie sa ghicesti ce e supa de jimbla. Nici sa mergi cu ideea mai departe, la delicioasa supa de apa. Saracia e, in multe privinte si o chestiune de raportare. Daca ai varza, sare, ceapa, mirodenii si morcovi, gustul si impresia devin o problema de regie a banchetului.

Nici o ambasada romaneasca nu-i bogata, unele insa sunt atat de stramtorate, ca ambasadorii se tin si cu supa de varza, ca sa puna un ban deoparte. Un diplomat de-al nostru dintr-o tara africana s-a avantat in tot felul de prietenii firoscoase, iar cand a trebuit sa intoarca tratatia, in ambasada lui, si-a dat seama ca are o singura solutie spre a nu iesi de rusine: sa gateasca mancaruri ieftine, ale caror istorii sa fie mai convingatoare ca mancarurile propriu-zise. Un precedent exista: fasolea batuta. Reteta moldoveneasca, aceea cu stratul de ceapa rumenita, dres cu boia, usturoi si bulion ii innebunea pe elvetieni si pe francezi.

Ambasadorul urma o cura drastica de slabire. Manca o saptamana numai supa chioara de varza si o saptamana supa de varza cu ochelari. Adevarul e ca o cura de slabire e cea mai eleganta explicatie la o calicie cu blazon. Tot umbland sa minta zilele cu fiertura lui de varza si sa le dea macar culoare, daca la gust nu erau prea multe de facut, ambasadorul s-a intors la legendele pe care le crea, cand nu mai aveau ce manca, maica-sa. La povestile, cu care-si convingea copiii ca sufleurile ei de stevie sau de loboda erau infinit mai elaborate ca ale vecinelor. Si ca, din acest motiv, puteau sa se cheme altfel. Chiar si retete imperiale.

Intr-un moment de euforie, unul din acele momente de voiosie neoficiala, pe care numai o foame bine temperata le poate inspira, ambasadorul a scris pe invitatiile adresate micului, dar rafinatului sau cerc de prieteni, ca ii asteapta sa deguste impreuna cea mai reusita creatie culinara a sa.

Oricat de mult ai pritoci-o si cu oricata evlavie bucatareasca i-ai potrivi partile, cea mai muncita supa de varza n-o sa semene niciodata cu una de langusta. Poate fi insa comentata patetic, cu toate metaforele flamandului profesionist, astfel ca sa te uiti in lingura cu zeama de legume si sa vezi in ea ambrozie pentru alesi. Or, acesta e talentul in meseria de ambasador, sa le gasesti nume simpatice si convigatoare situatiilor care altfel ar fi jenante. Sa ai taria de caracter de a spune, atunci cand imprejurarea nu poate fi definita in nici un fel, ca e complexa. Si mai au un atu ambasadorii, cand oaspetii n-au nici un motiv sa fie entuziasmati; snobismul, exersat in numeroasele receptii la care participa, ii ajuta sa se arate competenti chiar si in fata unui castron cu supa de varza. Snobii sunt in stare sa se bucure sincer de tot ce-i deosebit fie si in saracie, daca au garantii ca sunt partasi privilegiati la un secret. Astfel ca, dupa ce au cerut cu totii supliment, oaspetii ambasadorului si-au notat, ca pe un fapt de favoare si de inalt respect pentru tarile pe care le reprezentau, ingenioasa supa de curechi ca la Radauti. Dar scrisa, bineinteles, cu grafia cosmopolita a dineurilor pentru rafinati "soup d-ambasadeur a la Radaoutz".