Taranul roman si pariul european

Satul romanesc va avea viitor numai daca vom trece la un nou stil de a face agricultura. E vremea sa fie puse de acord stiinta moderna si metodele traditionale de dinainte de razboi, cand graul nostru era cautat de toate brutariile si patiseriile din Europa.

Fostul ambasador al Statelor Unite, care a calatorit mult prin Romania, a afirmat intr-o imprejurare ca a vazut nenumarate lucruri bune. Dar si lucruri rele. Intre care… slanina. Banuiesc cum au reactionat taranii din satele Zalaului sau cei din Maramures. Multi dintre ei pot sa jure cu mana pe inima ca o masa cu slana, pita, ceapa si palinca ar putea concura cu multe dintre bunatatile astei lumi. Iata insa ca nu numai dl Michael Guest gandeste asa, ca slanina ar fi un lucru rau, ci si tot mai multi dintre medicii romani. Adevarul e ca, desi pita, ceapa si palinca taie ceva din raul pe care il poate face slana, combinatia ramane nociva.

Ar fi o solutie sa renuntam la slanina? Poate ca da. Numai ca n-o vom face din proprie initiativa. Niciodata. Fara indoiala insa ca intelegerile cu Uniunea Europeana, in curs de perfectare, vor contribui si la producerea unor schimbari in alimentatia romanilor. Chiar daca nimeni de la Bruxelles nu se va uita in farfuriile noastre. Dar vor fi tot mai atenti la stilul nostru de a face agricultura. Si la industria noastra alimentara. Iar noi, daca vrem intr-adevar sa castigam pariul european, n-avem de ales. Vom fi nevoiti sa incepem sa preparam hrana sanatoasa, pentru consumul intern si pentru export, folosind produse obtinute dintr-o agricultura sanatoasa.

Zootehnia e cel dintai teren de incercare. Aici, cu deosebire, e nevoie de transformari radicale. Ceea ce nu inseamna ca sunt demne de luat in seama prorocirile ce se tot vantura in vremea din urma, ca vom vedea stingandu-se o traditie: cresterea animalelor si pasarilor in gospodariile taranesti, pentru comercializare. Gospodaria taraneasca va continua sa aiba un rol important in aprovizionarea din belsug a pietei alimentare cu lapte, branzeturi, oua si chiar carne. Numai ca, de aici inainte, tot mai mult, vor avea cautare numai produsele in realizarea carora vor fi respectate retete ecologice.

La fel stau lucrurile si in cultivarea pamantului. Este cert ca taranii cu spirit gospodaresc s-ar putea imbogati practicand o agricultura in stil traditional, cu ingrasaminte naturale. Dar punand la lucru si stiinta moderna. Produsele obtinute ar putea sa fie vandute pe bani grei in toata lumea, din America pana in Japonia.

Cine i-ar putea ajuta? Statul, desigur. Nu cum a facut-o pana acum, prin structuri birocratice si hipercentralizate. Ci prin legi bune si structuri de piata, care sa-i stimuleze pe tarani si sa le indrepte atentia catre preocupari de acest fel. Exista la noi chiar o experienta notabila, din perioada interbelica, numerosi tarani fiind antrenati atunci in cultivarea unui tutun de o calitate speciala. Cand stimulentele si preocuparea au disparut, imediat dupa razboi, s-a naruit si cultura acestui tip de tutun.

Dar mai e o problema: preturile produselor agricole. Problema ce a dominat la noi si relatiile agricole din anii interbelici. Intre cauzele pe care profesorul Virgil Madgearu le vedea atunci ca frane in calea agriculturii se numarau sistemul de preturi si politica impozitelor. Paradoxal insa, taranii se temeau cu precadere de impozite, ei dobandind impotriva fiscului o aversiune obsesiva. Desi pericolul cel mai mare era pretul. In timp ce preturile la produsele industriale cresteau in progresie geometrica, pentru a le asigura intreprinderilor industriale un profit tot mai mare, preturile produselor agricole urcau doar in progresie aritmetica.

Taranul pierdea si saracea. Astazi, lucrurile nu s-au schimbat prea mult. La noi, desigur. Caci in vremurile noastre, in tarile dezvoltate, prin libera initiativa, dar si prin interventii de stat, dinamizarea pietei este determinata de organizarea unor companii suple si eficiente, cu scopul comercializarii produselor agricole. Toate urmaresc sa obtina profit. Din tranzactii avand ca obiect munca fermierilor. O intreaga retea de servicii agricole il sustin insa pe fermier, de la arat, semanat si recoltat pana la vanzarea produselor, ingrijindu-se sa-i revina un castig optim. Pentru ca daca fermierul da faliment, intreaga retea da faliment. Cand profitul nu e indestulator intervin subventiile.

La noi insa se bajbaie. In locul femierului se afla taranul roman, despartit de piata fie de intermediari, fie de stat. A primit pamant, dar sprijinul pe care-l primeste ca sa produca e palid. Nu se bucura nici de infrastructura, nici de preturi stimulative de achizitie, nici de retele de servicii, nici de subventii si nici de credite. Iar intermediarii din pietele orasenesti, hartuiti acum de autoritati, nu sunt decat niste bieti amatori, ce nu inteleg bine nici macar dependenta lor fundamentala de munca taranului. Si de profitul lui.

Fara o reforma radicala, facuta cu fata la viitor, agricultura noastra nu poate supravietui. O reforma a structurilor de productie, a relatiilor productie-consum, a mentalitatilor. Ar fi singura sansa ca agricultura noastra sa reziste in fata concurentei din Uniunea Europeana.