Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Am vrut să nu mai scriu pentru Jurnalul în această zi de luni. Sau să dau redacţiei materialul publicat deja în „Flacăra lui Adrian Păunescu”, gândindu-mă că nu sunt în stare să aştern pe hârtie de două ori acelaşi lucru. De două ori, la distanţă de câteva zile, gânduri pentru tata. Despre altceva nu am cum să scriu. Nu acum, nu la început de noiembrie, când rănile ni se deschid nemilos, când parastasele bat la uşa noastră îmbătrânită de dor şi de aşteptare. Şi, totuşi, nu ştiu cum, iată că scriu. E întuneric afară şi simt că retrăiesc, straniu şi nemeritat, noaptea grea, imposibilă, de 2 spre 3 noiembrie 2010. Noaptea în care am plâns, am scris, am privit în jur, îngrozită de pustiul casei, m-am ghemuit în fotoliul tatei, curpinsă de o disperare teribilă, fără să ştiu, fără să îndrăznesc să bănuiesc că aceea este noaptea în care inima lui Adrian Păunescu va recunoaşte în faţa tuturor că a obosit. Noaptea de dinainte de dimineaţa în care am aflat, de la mama şi de la fratele meu, că tata e în stare gravă. În cea mai gravă stare.
Poate că nu o să mă credeţi când spun că îmi propusesem să sar peste editorialul de lunea aceasta, poate nu o să mă credeţi dacă vă mărturisesc că scriu plângând aceste rânduri. Poate că o să vi se pară exagerat zbuciumul meu atât de aprins, la trei ani de la tragedie. Ştiu că viaţa merge înainte. Am învăţat asta, măcar atât am reuşit şi eu să accept. Dar aş vrea să fiţi de acord cu mine când spun că, deşi viaţa merge înainte (pentru că nu se poate altfel), nimic nu mai este la fel. Absolut nimic. De la bătaia pendulei din sufrageria lui, până la zăvorul porţii care nu-i mai oglindeşte pasul. De la emisiunile de la televizor, pe care le-ar fi urmărit sau nu, butonând la ceas de seară telecomanda, până la ninsorile care îl făceau să scrie, să facă din albul de afară vers. Mi-e dor de tata, atât de dor de parcă l-aş fi salutat ieri şi de parcă i-aş fi spus adio acum mulţi, prea mulţi ani. Mă îngrozesc parastasele şi formalităţile, evit, în primele zile ale lui noiembrie, să trec prin preajma spitalului de urgenţă, pentru că de fiecare dată când se întâmplă asta îmi vine să intru şi să forţez uşile de la etajul 6 ca să-l găsesc pe tata. Nu sănătos, nu puternic, cum mi-ar fi plăcut să fie mereu, ci măcar aşa cum l-am văzut pentru ultima oară, pe 2 noiembrie 2010: conştient. Şi tandru! Atât de tandru cu mine... Aş fi făcut orice, absolut orice!, ca să-l ajut să-i fie bine, ca să mai trăiască „încă nişte ani”, aşa cum scria în ultima sa poezie.
Probabil că n-aş fi dat tiparului acestea toate dacă nu aş fi găsit, în plin întuneric exterior şi interior, chiar acum câteva minute, printre mii de comentarii adresate tatălui meu în noiembrie 2010, când lupta sa pentru viaţă alimenta calvarul aşteptării şi al speranţei, următoarele cuvinte, incredibil de disperate şi de emoţionante, semnate de o doamnă pe care nu o s-o cunosc, probabil, niciodată: „Te rog....te rog să nu mori........mi-a fost aşa bine cu poezia ta......nu mă văduvi de asta.... scrie pentru mine...scrie pentru România...numai scrie.....Să nu mori!”. Acesta este Adrian Păunescu. Atât de mult l-au iubit şi-l iubesc oamenii. Şi eu l-am rugat, doamnă, acelaşi lucru...
