Treisprezece si 15

Pentru mine, spune intr-un film barbatul care se jertfeste ca sa-si salveze soldatii din ambuscada, toate vin prea tarziu. Oamenii care se intreaba "Oare cum traiesc? Merg pe un drum bun? E altul mai bun?" ajung la concluziii de acest gen - Toate au venit prea devreme, Toate au venit prea tarziu, Toate trebuie sa mi se intample numai mie. In ce ma priveste, prind in somn ultimul tren. E ultimul, dar il prind. N-am inventat formula, dar, fiindca ma satisface, o intrebuintez. Paradoxul e ca, intrebuintand-o, tot ce fac, tot ce simt si tot ce doresc capata un accent ultimativ. Traiesc conform cu zicerea, nu cu viata. Prind si alte trenuri, nu doar pe ultimul, insa numai pe ultimul il socotesc semnificativ, pentru ceea ce ar fi sa se cheme destin. Intr-o vreme, cand viata imi parea plina de serbari si distractii, spuneam: Sunt nascut sa prind doar sfarsiturile de bal. O doamna in varsta, care stia mai multe despre lume decat stiam eu la treizeci de ani, m-a mustrat: Sa fii multumit ca le prinzi!

Ulterior, cand timpul a inceput sa se scurga foarte repede si am inceput sa numar nu cartile pe care le scrisesem, ci pe acelea pe care, oricat m-as fi ambitionat, nu mai avea rost sa le incep, fiindca nu-mi ajungeau anii sa le duc pana la capat, am trecut intai in vis, iar apoi in realitate, la parabola ultimului tren.

Nu m-am mutat in alta parabola, findca asa am dorit?? Parabola, ea s-a mutat in mine. Am inceput sa visez ca alerg in gari, prin care n-am calcat niciodata, dupa trenuri despre care nu stiam unde pleaca. Multi sunt chinuiti noptile de acest cosmar: trebuie sa ajunga undeva, timpul ii preseaza, reusesc sa se agate de un tren sau de un autobuz, pentru ca, odata urcati, sa-si dea seama ca ceva nu e in regula. Formularea "Pentru mine toate vin prea tarziu" ma descumpaneste. Filmul l-am uitat, nu si replica omului care putea sa-si salveze pielea, insa nu mai avea de ce sa continue. Se vor implini curand treisprezece ani de cand scriu cate un articol in fiece zi la jurnale. Nu-i o performanta, deoarece cifra nu-i rotunda. Ca sa insemne, sa fie remarcate si judecate ca repere importante, sa fie aniversate cu sens, cifrele trebuie sa marcheze in chip traditional, rotund, niste cantitati.

Ei, bine, de cifra 15 mi-e cam frica. Pe treisprezece pot sa-l scriu si cu litere, dar pe 15 e musai sa-l scriu cu cifre. E ca un prag. Treisprezece ani pot fi socotiti in subiecte de articole si povestiri. Circa 4.000. Julien Green a scris in jurnalul sau urmatoarea fraza: "Simt ca mi se termina subiectele. Cu asta se termina totul". Grija ca i se termina motivele de scris e pentru un autor ca durerea de dinti. In ziua in care, fara o cauza anume, iti spui: "Uite ca acum nu ma dor dintii", nu-i fiindca s-a facut pace. E fiindca in scurta vreme o sa te tavalesti pe jos de durere.

Daca m-ar auzi cineva ce zic la sfarsitul rugaciunii de seara m-ar gasi nebun. Zic 15.