Trenul pe care îl aşteptăm

O întrebare se repetă obsedant în vremea din urmă: “Când vom ieşi din criză?”… Fără îndoială că, drept răspuns, nu de simple pronosticuri avem nevoie. Deşi de astfel de pronosticuri nu ducem lipsă. Planeta e plină de profeţi. Momentul ieşirii din criză, mai cu seamă, îi incită pe prezicători. Vocile care ne spun când vom ieşi din criză sunt tot mai multe. Şi tot mai diverse. Dar nu fac altceva decât să contureze orizonturi false. Ţara noastră, în acord cu lumea întreagă, are nevoie de strategii, de decizii bune şi de mobilizări de eforturi. Întrebarea corectă ar fi deci nu când ieşim din criză, ci cum ieşim.

A venit timpul ca această întrebare, globală, să fie însoţită de o întrebare locală: cum vom reuşi să trăim altfel? Iată problema. Fiindcă, aşa cum nu putem să ştim când vom ieşi din criză, nu avem cum să ştim în ce zi şi la ce oră va sosi în gara noastră trenul pe care îl aşteptăm şi când va ajunge în gara de destinaţie (unde să fie asigurat un alt nivel de viaţă, ceva mai bun decât cel de azi) fără ca mai întâi trenul cu care vom călători să fie echipat în vederea unor performanţe economice superioare.

Problema numărul unu: bagajele. Fără mai multe investiţii şi mai multe exporturi, fără dezinflaţie, şomaj în scădere, productivitate în urcare, credite cu costuri rezonabile, poftă de consum asociată cu poftă de muncă performantă, nu vom avea creştere economică sănătoasă, singura aducătoare de bunăstare. E inclusă aici şi încheierea cu bune rezultate, în iunie 2013, a actualului acord preventiv cu FMI, Banca Mondială şi Comisia Europeană.

Când spunem acord cu partenerii internaţionali spunem, de fapt, criterii de performanţă. Sunt prea dure? Poate că da. Bine ar fi însă dacă astfel de criterii de performanţă, aşa dure cum sunt, societatea românească şi le-ar impune ea însăşi, chiar fără un acord cu instituţiile financiare internaţionale. Şi fără să aşteptăm ieşirea din criză, proces cu o foaie de parcurs ceva mai lungă. Mai mult: atât timp cât suntem încă în criză, soluţia nu poate fi alta decât să acceptăm provocarea şi să ne schimbăm munca pentru a ne schimba standardul de viaţă.

 Mizăm pe faptul că în acest an vom avea parte de relansarea economiei. Fie şi numai cu o creştere de 1,5 la sută. Ar merita, totuşi, în 2013, să fie forţat şi un salt calitativ al PIB-ului, care să fie adăugat sporului cantitativ. Fapt posibil numai dacă am obţine o creştere economică bazată pe concurenţă, pe competitivitate şi pe eficienţă. Aşa că, privindu-se în oglinda unei lumi în criză, obsedată de creşterea economică şi de finanţarea ei, societatea românească se vede silită să găsească fără întârziere soluţiile pentru această problemă de primă urgenţă. Proiecţie ce nu poate să facă abstracţie de climatul politic, social, economic şi psihologic din ţară.

Mai e însă o problemă: repartiţia banilor rezultaţi din economisirea internă. Anul trecut, statul s-a împrumutat cu sârg. Vedem însă, acum, în 2013, că bugetul de stat stipulează limitări ale accesului către banii din bănci, aşa că va fi posibil ca o mai mare parte a acestor bani să devină disponibilă într-o mai mare măsură pentru sectorul privat. Ceea ce înseamnă că va începe să scadă presiunea asupra ratelor dobânzilor şi să fie stimulată dezvoltarea economică. La care s-ar adăuga banii veniţi din fondurile europene. E mai mult decât o rază de speranţă.