Ucraina după Summitul NATO

Pe un asemenea fundal se degajă ironia cu care preşedintele Putin aprecia la Bucureşti "consecvenţa" omologului său român. Ceea ce domnul Băsescu lua drept omagiu adus obsesiei (sau demagogiei) confruntaţioniste era doar un fel de a spune că cel ce seamănă constant vînt culege sigur furtună.

Imediat după terminarea Summitului NATO de la Bucureşti, Ucraina şi-a înlocuit ambasadorii de la Berlin şi Moscova. Potrivit simbolisticii diplomatice, mesajul este clar: Kievul a fost nemulţumit de opoziţia germană şi rusă la integrarea sa euro-atlantică şi şi-a formulat reproşul indirect, punînd "diplomatic" răspunderea oficială în spatele reprezentanţilor săi care, chipurile, nu ar fi reuşit să îndepărteze obstacolele respective.

Puţini au observat însă că aceeaşi soartă i-a fost rezervată şi distinsului ambasador ucrainean la Bucureşti. Încă şi mai puţini şi-au putut explica gestul faţă de aparentul entuziasm cu care preşedintele României a susţinut candidatura ucraineană. Înlăturînd ipoteza unei simple coincidenţe, cu doar cîteva zile mai tîrziu, ambasadorul român la Kiev a fost convocat la Ministerul ucrainean de Externe spre a explica o recentă afirmaţie a preşedintelui Băsescu referitoare la restituirea Basarabiei de Sud către Republica Moldova. Chiar dacă această nouă declaraţie (punînd în discuţie frontiera dintre două state suverane moştenită de la URSS în urma autodeterminării lor) lansată intempestiv de şeful statului român este neinspirată – ea dînd din nou pretexte Chişinăului să reclame că România se comportă faţă de Moldova ca o putere suzerană, iar Kievului să se plîngă de un imaginar iredentism românesc –, gafa ar fi fost tratată cu discreţie dacă relaţiile bilaterale ar fi fost cordiale. Ce se întîmplă?!

SUA – secondate entuziast, din raţiuni geo şi psiho-politice, de Polonia şi ţările baltice – au sprijinit activ actul emancipării naţionale a Ucrainei de sub influenţa rusă, cunoscut sub numele de "revoluţie portocalie", precum şi procesul aderării Ucrainei la NATO. În consecinţă, eşecul suferit de Ucraina la Summitul de la Bucureşti a fost şi un eşec american – ca şi unul polonez şi baltic. Dacă Ucraina are ceva de imputat României în acest sens, înseamnă că imputări similare au a fi formulate şi de americani, polonezi şi baltici. Ceea ce pune Bucureştiul într-o situaţie foarte inconfortabilă, iar cîştigul României de pe urma Summitului sub semnul întrebării.

Atît timp cît are statutul de solicitant la porţile NATO, Ucraina nu şi-ar putea permite să bruscheze gazda Summitului, care oficial este şi partener strategic al SUA pe Axa Washington – Bucureşti, fără asentimentul Casei Albe. Asta înseamnă că originea nemulţumirii este chiar în America. În acest sens, un înalt oficial occidental semnala, sub acoperirea anonimatului, că României i se reproşează duplicitatea. Prin glasul preşedintelui său, pe de o parte, s-a plasat nenuanţat pe poziţia americană pledînd pentru accelerarea marşului Ucrainei către calitatea de membru NATO – ceea ce a iritat, desigur, Rusia, dar şi Germania şi Franţa –, iar pe de altă parte, a denunţat baza juridico-politică a relaţiilor ucraineano-române, Tratatul politic de bază dintre cele două ţări, ca fiind rezultatul dictatului şi trădării ale căror efecte se cer corectate întru salvgardarea intereselor naţionale româneşti – ceea ce a indignat Ucraina, dar şi SUA, Polonia, ţările baltice, mai ales în situaţia în care bunele relaţii cu vecinii constituie o condiţie fundamentală a integrării euro-atlantice.

Să îţi aperi interesele legitime este una; să semnalizezi virajul la dreapta şi să virezi la stînga este alta. A fi, în acelaşi timp, cu Ucraina împotriva Rusiei şi cu Rusia împotriva Ucrainei este cel puţin incoerenţă, dacă nu chiar aventură schizofrenă. Consecinţa imediată este pierderea a ceea ce un stat relativ mic are mai de preţ: predictibilitatea şi credibilitatea construită pe baza ei. Nu este de mirare, deci, să constatăm că, după "succesul" românesc la Summitul NATO de la Bucureşti, în forurile internaţionale, aliaţii euro-atlantici simpatizează mai mult cu poziţiile ucrainene decît cu cele româneşti, în caz de controversă acordînd celor dintîi beneficiul dubiului. Pe un asemenea fundal se degajă ironia cu care preşedintele Putin aprecia la Bucureşti "consecvenţa" omologului său român. Ceea ce domnul Băsescu lua drept omagiu adus obsesiei (sau demagogiei) confruntaţioniste era doar un fel de a spune că cel ce seamănă constant vînt culege sigur furtună.

În context, unii fac o paralelă cu Slobodan Miloşevici, care a luat susţinerea sa conjuncturală de către SUA ca urmare a sprijinului oportunist acordat de el în soluţionarea crizei bosniace drept recunoaştere a statutului de egalitate cu liderii americani, precum şi a dreptului de a face un joc propriu, contrar intereselor americane, sub acoperirea pretinsei protecţii a Americii. Soarta lui Miloşevici şi a Iugoslaviei arată cît de periculos este ca, atunci cînd peştii mari te acceptă în habitatul lor, să uiţi că eşti doar un peşte mic.