Un fel de motivaţie

De ce, m-a intrebat fiu-meu, Arin, "Jurnalul unui dezertor'? Tu ai fost si ai ramas si vei fi, sunt convins, un luptator. De unde si pana unde acest titlu care, ca literatura, este destul de atragator? Simt, uneori, nevoia sa dezertez din obisnuinte, i-am raspuns, sa ies din cusca analizelor politice pe care le fac, fara niciun rezultat. Simt nevoia sa vorbesc in dodii si in vrabii, sa rimez discursuri si sa discursez - na, cuvant! - rime.

Am vazut, la Muzeul National de Arta, un portret de copil al lui Petrascu si, acolo, in Palatul Regal, cu Sala Tronului de mai bine de o jumatate de veac inchisa, tancul cu ochi de mure comunica altcum. Simt uneori nevoia sa fiu liber de temele pe care mi le impun, pentru ca temele te inhama, te acapareaza, iti pun capastru si zabala. Scriu si n-o mai termin, o piesa de teatru despre o mireasa furata si mireasa danseaza goala pe masa si nu-mi da pace, sechestrat intr-un subiect care a fost al meu si a sfarsit prin a ma viola. Cum sa mai ispravesc piesa? Buna ziua, mie, cel de dincolo de mine. Buna seara, iubito, cea de dincolo de iubirile reale sau imaginate. Buna dimineata, zic, incapacitatii mele dominante de a renunta sa fiu politicos cu prostii cocotati in fumuri.

Simt, uneori, nevoia sa povestesc lucruri simple, intamplari adevarate, din cele care, dupa ce se petrec, pier, cu toata biblia lor de intelesuri. Am uitat, zicea bunica mea de mama, taranca, intrebata de un scriitor din Bucuresti, despre viata ei de fosta cultivatoare de tarana, pana si potecile. Colhozul ii luase peticele de pamant si, instrainata, ea nu mai stia drumurile spre ele. Ea pierduse de fapt potecile spre ea insasi.

Notez, uneori, pe servetele pe care le pierd, fulgurari de clipa, coincidente stranii, revolte care, neimpartasite la timp, se dizolva si intregesc perisabilul uitarii. Vad, cateodata, politicienii altcum decat in zidaria grava a unei analize pe care o fac si eu si altii cam in acelasi fel. Citesc carti despre care constat ca nu scrie nimeni, scriitorul roman fiind declasat produs netrebuitor intr-o lume in care subcultura cocotata pe purcoaie de bani decide tot. Iata de ce incerc sa scriu, pe langa Ciornele mele care s-au stabilizat de sapte ani la Jurnalul National, si au devenit, iata, trei carti, dupa alti ani la Romania libera a lui Bacanu (de care m-am despartit amarat ca ziarul isi stransese de gat demnitatea), niste rasfaturi de ganduri si vorbe. Zilnic? - m-a intrebat amicul meu Dan Constantin, frate de generatie, ingrozit prieteneste la gandul ca m-as putea inhama la un asemenea exercitiu. Habar n-am! - am raspuns. Scrie! - a zis, jumatate grav, jumatate zambitor, Marius Tuca, mai marele gazetei si am inteles ca pot alerga nepazit.