Un precursor al CNN-ului: Geo Bogza

Capodopera senzationalului de tip CNN ramane totusi reportajul Tabacarii, publicat de Geo Bogza in 1934. Valea Jiului, Valea Prahovei, Tara Motilor, Basarabia sunt locuri departate geografic. Lesne de presupus ca la o asemenea distanta in spatiu se pot petrece lucruri in stare sa zguduie constiinta cititorului mic-burghez, adormita de siesta.

Capodopera senzationalului de tip CNN ramane totusi reportajul Tabacarii, publicat de Geo Bogza in 1934. Valea Jiului, Valea Prahovei, Tara Motilor, Basarabia sunt locuri departate geografic. Lesne de presupus ca la o asemenea distanta in spatiu se pot petrece lucruri in stare sa zguduie constiinta cititorului mic-burghez, adormita de siesta.
Tabacarii e un reportaj publicat in Bucuresti. Locul investigat e insa tot in Bucuresti. Si nu la margine, departe de centru, ci in inima orasului, pe Strada Verzisori. Un spatiu in imediata apropiere a cititorului. Daca tine mortis, acesta il poate vizita fara probleme. Asupra locului atat de familiar, Geo Bogza lucreaza cu toate instrumentele senzationalului de tip CNN. Prima conditie a atatarii: sa convinga lectorul ca lui nu ii e usor sa patrunda in tabacaria din plin Bucuresti. Pentru aceasta, reporterul pune la cale un intreg teatru. Strada Verzisori e infatisata intr-o lumina stranie, de gazda a unei inchisori americane, cu osanditi la scaunul electric:

"Strada Verzisori e rezervata exclusiv tabacariilor. Nici un om care n-are legatura cu ele nu se aventureaza pe aici. De aceea, in orele obisnuite ale zilei, cind nu intra sau ies lucratorii, strada Verzisori e cu desavirsire pustie. Tipenie de om. Numai sbarnaitul perseverent si sutele de piei spanzurand la ferestrele superioare. Iar uneori, in poarta fabricii, calare pe prag, o aparitie masiva si mustacioasa, cu un castron de postav maro pe varful capului: portarul albanez. Daca esti lucrator si vrei sa iesi sau daca nu esti lucrator si vrei sa intri, nu se poate. Mustaciosul pazeste cu priviri incruntate, pline de dusmanie."

Misterul e adancit de intrarile suspecte. Poarta se deschide pentru a face loc unei carute cu piei jupuite. Oprindu-ne sa intram si noi cu ea, reporterul poate sa ne dea fiorii unor intamplari senzationale de dincolo de poarta trantita in nas:

"Un miros acru de borhot industrial pluteste in aer. Si intr-o dupa amiaza la ora patru, bolovanii strazii rasuna de hurducaturile unei carute. Vine din partea cealalta, gemind sub greutate, trasa de un singur cal. Un om lat in spate, voinic, dar murdar si putind a hoit o conduce. Vine de la abator, incarcata cu piei proaspete, umede inca, pline de singe, de abia jupuite de pe trupul animalelor. Cum sint aruncate una peste alta, cele citeva zeci de perechi de coarne ce impung aerul dau carutei infatisarea unui monstru greoi, ce s-ar indrepta spre o prada fara scapare."

Nu stiu cum se patrundea, in anii interbelici, intr-o tabacarie bucuresteana. De la Geo Bogza aflam ca mai greu decat intr-un laborator unde se prepara armele viitorului. El insusi, ziaristul, desi posesor de legitimatie deschizatoare de usi, a intampinat enorme dificultati:

"Dupa cateva saptamini de tentative zadarnice, am reusit sa patrund in sfarsit intr-o tabacarie. Ce groaznica realitate, care intrece cu mult cea mai neagra inchipuire! Impreuna cu pictorul Perahim am facut o calatorie memorabila si dureroasa, in cursul careia de atatea ori ne-a venit in minte: «Lasati orice speranta!». Nu-mi pot stavili deznadejdea cind ma gindesc ca, ora de ora, faptele acestea se petrec acolo, ca nimeni nu le stie, si nimeni nu le poate opri.
Cind poarta s-a inchis in urma noastra, am simtit ca frica ne inghite."

Oricum, fata de cititor, Geo Bogza are un avantaj. A ajuns intr-o lume in care omul obisnuit n-are acces. Din acest moment, reporterul poate sa faca tot ce vrea cu bietul cititor. E important, mai intai, sa sporeasca senzationalul. Nimic mai simplu. Munca la o cutitoaie capata pericolul unei trebaluiri la un reactor atomic.

Aflat intr-o cursa nebuna cu masinile, lucratorul trebuie sa se tina in ritmul lor halucinant. De aici epuizarea mortala de la finele zilei:
"Nu e o munca in care sa stai sa-ti mai tragi sufletul si apoi iar sa incepi munca din tabacarii. De dimineata pina seara trebuie un continuu si suprem efort."

Duhoarea dinauntru e totusi o banalitate. In ea lucreaza sute de mii de oameni: vidanjori, chimisti, femei de la closete. Geo Bogza o exagereaza insa pana dincolo de limitele descumpanirii. Instrumentul principal ramane comparatia cu familiarul cititorului: mic-burghezii au caini. Sa le trantim o raportare la acestia din urma:
"Pieile erau ude. Ati mirosit vreodata un ciine ud de ploaie? Inchipuiti-va atunci cum pot duhni cele citeva mii de piei din prima magazie a tabacariei."

Mic-burghezii frecventeaza dansul. Ce comparatie poate fi mai buna pentru a-i face sa inteleaga munca de infern din tabacarii?

"La sase seara, cind sirena fluiera, citeva sute de brate cad moarte in jos. Talentati dansatori si dansatoare ale tarii mele, voi care ati redat in dans cum cade pasarea lovita de plumb, cum trebuie sa se mladie trupul la o poezie de Arghezi, duceti-va sa munciti o saptamina, zi de zi, intr-o tabacarie, si la urma veniti si redati cum cad moarte bratele lucratorilor la ora sase seara! Ar fi un dans al timpului nostru, care ar exprima chinul a mii de oameni."

Pentru multi intelectuali de azi, senzationalismul gazetaresc e ceva de dispretuit. Da, dar Geo Bogza a facu din el instrument al marii proze.

NIMIC NU SE PIERDE
	FEBRUARIE 1933. Muncitorii de la Grivita intra in fierbere. Curba de sacrificiu, cum spunea guvernul taranist masurilor de austeritate cerute forurilor financiare internationale, declanseaza celebra greva. O miscare revendicativa inabusita in singe de un guvern ce se pretindea de stanga. O miscare compromisa de propaganda comunista dupa 23 august 1944. In imagine: muncitorii stransi in curtea Atelierelor Grivita.

BARFE

Era Ana Pauker o desfranata? Citind cartea lui Ion Calafeteanu, Scrisori catre tovarasa Ana, dau peste un articol scris in 1947 de Marie Costin pentru presa de limba engleza si franceza. Titlul, mai mult decat semnificativ: In spatele Cortinei de fier. Prima femeie ministru de Externe: Ana Pauker, asa cum am cunoscut-o. Nu stiu nimic despre autoare. E, probabil, o fugita din Romania dupa 23 august 1944, dar inainte ca Ana Pauker sa devina ministru de Externe. Spectaculoasa propulsare a Passionariei de Balcani provoaca senzatie in Occident. Explicabil de ce s-a cerut si s-a publicat articolul lui Marie Costin. Portretul Anei Pauker e facut in tusa neagra: omul Moscovei, nevasta care-si condamna sotul la moarte fara sa tresara, Comisarul rosu, venit in Romania cu blindatele sovietice. Taieturile de bisturiu nu se opresc aici. Marie Costin ataca si viata personala a Tovarasei Ana. Ea o intalneste pe comunista de renume la o sindrofie organizata de ARLUS: "M-a surprins: era urita si greoaie. Imbracata ca cea mai instarita «burgheza»." E debutul unor consideratii senzationale despre o fata mai putin cunoscuta a Tovarasei Ana: "Luxul sau desfrinat a scandalizat pe multi dintre prietenii Anei Pauker, ca sa nu mai vorbim de restul poporului, care, renuntind la totul, chipurile pentru «a construi viitorul», nu putea sa nu observe totodata viata senatoriala pe care o ducea Ana. Rochii, ciini de casa, automobile." Muiere si ea rautacioasa, asadar, cu alte muieri, autoarea gaseste un motiv: "Hidoasa, femeia din ea s-a trezit la viata atunci cind datorita puterii isi permitea sa cumpere tot ceea ce nu putuse niciodata atinge prin farmecul personal." Sub acest semn, articolul vorbeste despre "slabiciunea ei pentru tineri". Femeia Comisar, Tovarasa Ana se dedulcea la prospatura!

LUMEA PRIN CARE TREC

Despre controlul de partid al Securitatii Era o teza. Ba mai mult, era o axioma. Ii gasise ilustrarea in celebrul serial Lumini si umbre: la un moment dat, Securitatea scapase de sub controlul partidului. Si astfel au fost posibile abuzurile staliniste: arestarea si asasinarea lui Patrascanu; inhatarea inocentilor; terorizarea liderilor de partid. Teza a fost avansata in 1968 de catre Ceausescu, in campania de negare a epocii Gheorghiu-Dej. Pentru a salva Partidul, era nevoie de o institutie careia sa i se puna in carca faradelegile epocii anterioare. Securitatea se potrivea perfect acestui rol. Fusese condusa de Alexandru Draghici, rivalul lui Ceausescu la sefie. Actionase nestiut, in culise. Se puteau mesteri de indata dezvaluiri senzationale. Ea insasi, din necesitati de Politie Politica, ii exagerase forta diabolica. In plus, impovararea Securitatii cu toate relele de pana atunci dadea Partidului, mai precis noii echipe, sa se amestece in treburile Serviciului Secret. Asa s-a ajuns la ceea ce unii autori considera ca nefast: un moment autoprezentat in 1968 drept o mare victorie a liberalismului. Si anume trecerea Securitatii sub controlul riguros al Partidului. A fost o nenorocire. Asemenea tuturor serviciilor secrete, Securitatea ii avea legile sale profesionale. Pentru a se manifesta, ea avea nevoie de o minima autonomie fata de Partid. Politizarea Serviciului Secret a fost la fel de rea pentru destinul institutiei ca si politizarea sindicatelor, a presei, a Politiei. Ca orice politizare, de altfel, a unui domeniu care cere profesionalism.

UN SECOL IN IMAGINI
	Greu de ghicit in aceasta fotografie din tinerete a lui Stalin pe Tatucul de mai tarziu. Ca dovada ca si teroristii imbatranesc.