Viaţa mea, între â din a şi î din i

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Reversul ideii că toţi caporalii duc în raniţă bastonul de mareşal e că nici un caporal nu scapă ocazia de a se da măcar o zi mareşal. Nu ţin minte să mi se fi predat vreodată o lecţie despre regulile universale ale unei existenţe civilizate, dar lecţiile naţionale despre â din a şi î din i mi le amintesc pe toate.

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Reversul ideii că toţi caporalii duc în raniţă bastonul de mareşal e că nici un caporal nu scapă ocazia de a se da măcar o zi mareşal. Nu ţin minte să mi se fi predat vreodată o lecţie despre regulile universale ale unei existenţe civilizate, dar lecţiile naţionale despre â din a şi î din i mi le amintesc pe toate.

La Academie, la Universitate şi în toate locurile unde s-au hotărît regulile scrisului şi ale vorbitului s-a sumeţit mereu cîte un caporal cu ambiţii de mareşal. Cînd a fost cazul să înţeleg de ce trebuia să se schimbe regula, nu s-a găsit nimeni ca să mă convingă de necesitatea schimbării, iar, cînd mi-a fost indiferent dacă o înţeleg sau nu, o mulţime de slujbaşi ai Academiei Române mi s-au vîrît în suflet, ca să le aprob schimbarea. Argumentele pentru â din a şi î din i n-au fost niciodată unele mai deştepte decît celelalte, totuşi caporalii limbii române au forţat mereu lucrurile, ca să o facă pe mareşalii.

O lege e bună numai dacă poate fi aplicată. Învingătorii în războiul birourilor şi al şcolilor lingvistice au cîştigat numai bătălii, care nu aveau cum să funcţioneze ca legi. Caporalii limbii române academice au stat tot timpul cu capul plecat, parcă resemnaţi cu anonimatul unei lefi de cercetător, dar de îndată ce s-a ivit o maximă inoportunitate pentru schimbarea lui â din a cu î din i sau, dimpotrivă, a lui î din i cu â din a s-au luat imediat în seamă. Şi fiindcă în vremurile critice, de vrajbă generală – cum au fost bunăoară şi primii ani de după 1990 – tot ce-i lipsea României era o nouă lege lingvistică, au făcut ce-au făcut şi au decis iar schimbarea.

Cît de nepotrivit a fost momentul în care s-a promulgat legea o dovedeşte şi faptul că toţi o aplică aiurea, că nimeni nu ştie să spună ce lege aplică. Scriem, de 18 ani, într-o vraişte generală, care cu â din a, care cu î din i, şi toţi ne întrebăm cum ar fi mai bine să scriem. Sînt convins că nici caporalii de serviciu ai limbii române nu mai ştiu ce lege au dat. Ce e sigur e c-au reuşit să facă un întreg popor să se considere în greşeală, în orice chip ar scrie, cu â din a sau cu î din i. Eu, cel puţin, orbecăi, şi, ca să împac pe toată lumea, scriu la întîmplare, cînd cu â din a, cînd cu î cu i. Îi intrig pe cititori, îi năucesc pe cercetători, consum cu discreţie sentimentul că încalc nişte reguli, fără să ştiu care-s regulile şi toate astea, fiindcă nişte anonimi vanitoşi au reuşit, într-un moment social de răscruce, să se dea o zi mareşali. Lumea e plină de caporali, care, ca să-şi mintă mediocritatea, trec de capul lor în fruntea oastei, cînd mareşalii sînt răniţi. Tot timpul mi s-au vîrît în faţă rataţii, care se lăudau că ştiu ce e viaţa şi cum trebuie ea trăită. N-a existat an de la Dumnezeu în care să nu trebuiască să suport legea unui neisprăvit, a unui frustrat sau a unui dizident vopsit. În loc să exist între plus şi minus, între bine şi rău, între infiniturile minţii şi ale creaţiei, caporalii limbii române m-au tras de picioare în jos, în orizontul ceţos al ambiţiilor lor, m-au obligat să mă învîrtesc în ocolul lor strîmt, mărginit de â-uri şi de î-uri, mi-au ocupat o bună parte din minte cu hărţuielile lor, de slujbaşi mîndri că pot da vina pe stat şi pe lume pentru lefurile lor mici.

Ca să ieşim cumva din năuceala generală, în redacţia Jurnalului Naţional scriem toţi cu î din i. O regulă e întotdeauna mai bună ca nici o regulă. Mă tem însă că le-am dat iar de lucru caporalilor şi că în curînd or să intre la ambiţie. Cu mareşalii te mai poţi lupta, dar cu caporalii bătălia e dinainte pierdută. Nu m-aş mira să avem în curînd o lege a scrisului sută la sută daco-tracică, cu â din z şi cu î din w.