A fi sau a nu fi emo

SINUCIDERE ESTETICĂ? ● O copilă "emo” de 12 ani s-a aruncat de la etajul 10
Să dăm vina pe curentul estetic numit "Emo” pentru moartea fetei de 12 ani? Asta nu ar putea spune decît psihologul ei personal. În lipsa acestuia, ne rămîn doar supoziţii. Depresivi sînt şi au fost de cînd lumea modernă şi contemporană. Iar de la "Suferinţele tînărului Werther” încoace, scandaluri pe tema sinuciderii au fost destule.

SINUCIDERE ESTETICĂ? ● O copilă "emo” de 12 ani s-a aruncat de la etajul 10
Să dăm vina pe curentul estetic numit "Emo” pentru moartea fetei de 12 ani? Asta nu ar putea spune decît psihologul ei personal. În lipsa acestuia, ne rămîn doar supoziţii. Depresivi sînt şi au fost de cînd lumea modernă şi contemporană. Iar de la "Suferinţele tînărului Werther” încoace, scandaluri pe tema sinuciderii au fost destule.

De ce dăm buzna în comunităţile de "emo kids” acum, după ce o fetiţă s-a aruncat de la etaj? « Nu ne cunoaşteţi şi ne trataţi ca pe nişte animale ciudate de cînd presa a început să vorbească despre noi. », se scuză, mai mult timid decît agresiv, un puşti "emo”. Copiii aceştia neînţeleşi, revoltaţi, eminamente estetici şi debili erau acolo şi înainte. Erau aici, între noi. Speriaţi de lume şi de viaţă, cuprinşi de tristeţe, hipersensibili. Cît despre probleme de familie sau tendinţe de sinucidere... să fim serioşi, le au din ce în ce mai mulţi adolescenţi, fără să fie "emo”.


EMOŢIONANT PÎNĂ LA LACRIMI... "Emo” vine de la "emotion”, emoţie, emotiv, emoţional. Curentul este un derivat din muzica rock. Dar "emo” este mai mult o modă vestimentară şi o problemă de atitudine. Legătura cu muzica este foarte slabă, spre deloc... "Muzical vorbind, emo a apărut pe la mijlocul anilor ’80, ca un soi de subgen al hard-core-ului. Nici măcar atunci nu era identificat foarte bine. Era doar o tentă de a face interpretarea vocală mai pătimaşă, mai plină de sentiment, mai emoţională. A fost un soi de avatar al genului respectiv, pentru că nici nu a rezistat ca subgen. Una dintre primele formaţii este Fugati, dar bănuiesc că, aşa cum se întîmplă în evoluţia oricărui gen, cred că puştii de astăzi nici nu mai ştiu de Fugati. Chiar a fost o chestie interesantă, pentru că membrii trupei s-au arătat indignaţi de asocierea lor cu fenomenul emo. Nu trupele s-au format atunci ca emo, ci au fost revendicate mai tîrziu de adepţii curentului, iar muzica, de fapt, nu are nici o treabă cu acest curent.”, spune Florin Mihăiţă, cunoscut ca Jumbo printre iubitorii de muzică.


"ADEVĂRAŢI” SAU "FALŞI”? Jumbo este critic şi colecţionar de muzică, unul dintre primii realizatori de emisiuni radiofonice de gen, la începutul anilor ’90. De un an are şi un club în Bucureşti, unde se adună aproape în fiecare seară grupuri de emo-kids. Cuprinşi de tristeţe, excesiv de liniştiţi, cu tunsoarea şi hainele caracteristice, copiii care merg la Jumbo detestă muzica numită de fani "comercială”. Există şi petreceri cu specific "emo”, la cluburi ca Suburbia sau B52. Asta nu înseamnă că toţi puştii care se duc la evenimentele cu specific sînt potenţiali sinucigaşi. "Adevăratele petreceri ale noastre sînt făcute de noi, fără să ştie lumea. Am fost şi eu de cîteva ori în club, dar nu e acelaşi lucru. Acolo mai întîlneşti oameni, mai vezi ce se întîmplă, dar nu e veritabil. E mai mult o făcătură.”, spune Alex, un emo-kid de 15 ani, cu breton negru peste ochiul stîng pînă la buza de sus. E trist, dar nu pînă la sinucidere. Ca mulţi alţii.


ÎNTRE ARTĂ ŞI MOARTE. Şi totuşi, "emo” există ca atitudine. Ca protest faţă de lumea care nu le convine acestor puşti. Dacă uităm de Goethe şi scandalul cu sinucigaşii, poate ne amintim de tristeţea eminesciană sau de deprimatul Cioran. Să fim serioşi… Dacă te sinucizi după « Tokio Hotel » de ce n-ai face asta şi din cauza piesei « Romeo şi Julieta » ? Sau "Hamlet”. Sau după ce citeşti romanul « Cel mai iubit dintre pămînteni » şi te cuprinde o tristeţe iremedianilă ? Cîţi s-or fi sinucis după ce l-au citit pe Dostoievski? În fine… Psihologii au demonstrat că oamenii care preferă să se îmbrace în negru au nevoie de protecţie. Încearcă să se ascundă, le este teamă. Mai mult, bretonul care acoperă trei sferturi din faţa unui emo este o modalitate de ascundere. Dar nici aici nu e cazul să exagerăm, pentru că nu puştii "emo” nu se îmbracă doar în negru şi nu-şi vopsesc părul sau ochii doar cu negru. Tot la ei întîlnim un adevărat haos de culori stridente, şi aceasta fiind o formă de protest faţă de lume, lansată încă din anii ’60, odată cu fenomenul hyppie. Toate acestea au ajuns şi la noi, fiind preluate prin mimetismul care ne caracterizează. Spre deosebire de hipioţi, a căror atitudine era de deschidere maximă faţă de lume şi de viaţă, "emo” reprezintă opusul. "Am devenit emo după ce foarte mult timp am fost închisă în mine. Nu-mi place lumea în c are trăiesc şi nu-mi găsesc locul aici. M-am gîndit la sinucudere, dar nu cred că o voi face. Şi cred că mulţi adolescenţi de vîrsta mea s-au gîndit cel puţin o dată la sinucidere. Nu trebuie să fii emo ca să te gîndeşti sau să o faci. Noi simţim nevoia să ne retragem într-o lume a noastră.”, explică una dintre adeptele convinse ale curentului, Georgiana, elevă în clasa a opta la o şcoală din Bucureşti. Indie Emo, Fire Party, Rites of Spring, One Last Wish, Embrace, Beefeater, Gray Matter, Moss Icon, Tpkio Hetel… sînt doar nume care spun ceva despre nişte manifestări artistice. Şi nu ar trebui să le confundăm cu motivele sinucigaşilor. Mulţi dintre copiii aceştia ciudaţi pentru unii sînt doar adepţii unui curent estetic şi atît. Chiar dacă ascultă muzică preferată de comunităţile "emo”, nu înseamnă că toţi îşi vor lua viaţa într-o zi. Cei care o fac au problemele psihice specifice oricărui sinucigaş.


DE SUPRAFAŢĂ. Foarte bun cunoscător al fenomenelor muzicale din ultimii 60 de ani, Jumbo spune că numai formaţiile foarte noi, făcute de copiii care sînt adepţi ai curentului şi se îmbracă într-un anumit fel au pornit de la idee pentru a ajunge la muzică. Dar nici aşa nu se justifică vreo asociere a sinuciderii copiilor cu muzica emo, pentru că mesajele nu sînt mai puţin deprimante decît cele ale melodiilor din alte genuri sau subgenuri muzicale. "Emo” ar fi, deci, legat mai mult de "look”. Asta nu înseamnă însă că toţi adolescenţii cu părul lăsat peste faţă, unghii negre, ochi strident creionaţi cu negru şi multe insigne pe haine au tendinţe de sinucidere. "Îmi place să-mi fac părul aşa. Pur şi simplu îmi place cum arăt. Şi dacă îmi vopsesc unghiile cu negru cîteodată, nu înseamnă că vreau să mă sinucid. Azi mi le fac negre, mîine mi le fac în dungi sau cu steluţe. Nu ştiu dacă sînt emo, pentru că nu asta mă interesează. Mi-a plăcut cum se îmbracă lumea şi ascult muzică bună, atît.”, mi-a mărturisit Adriana, de 18 ani, din Mangalia. Cînd am întîlnit-o aş fi jurat că e "emo”, dar este una dintre multele adepte ale unei manifestări estetice superficiale, fără alte implicaţii.


REZERVAŢI. Am început să mă interesez de puştii "emo” acum cîteva luni. Auzisem de "cry-party” – petrecerile la care puştii se întîlnesc să-şi "plîngă de milă”. De punkerii care-i vînează şi-i iau la bătaie pe stradă sau prin cluburi. Dar ei merg înainte. Sînt la fel de neînţeleşi, din ce în ce mai sensibili. Se retrag într-un colţ întunecos, cu bretonul peste ochi şi lacrimile şiroindu-le pe faţă. Suferă în surdină. Le place. "M-am îndrăgostit de lacrimile lui, de părul sălbatic…” mărturiseşte o adolescentă emo. De fapt, totul e estetic. O estetică a morbidului care nu s-a inventat acum, ci prin antichitate, luînd diverse forme de-a lungul istoriei artei. Cele mai cunoscute sînt Goticul şi Decadentismul. Dacă am considera că manifestarea artistică ucide, ar însemna să numărăm victimele ultimilor 2000 de ani. Dar dacă ne gîndim că un adolescent poate deveni foarte uşor victimă, prin însăşi natura vîrstei lui, sinuciderea e explicabilă. "Puberul sau adolescentul se simte bine într-un grup care-l securizează şi care-l acceptă, îl înţelege şi îi acceptă stilul de manifestare: exuberant, gălăgios, uneori agresiv, fără să pună întrebări sau să ceară explicaţii. E o stare împărtăşită şi atît. Apariţia şi cultul unor curente muzicale, spirituale sau de altă natură, nu vine de nicăieri. Acestea se nasc, cresc, se dezvoltă şi îşi cîştigă adepţi pentru că vin în întîmpinarea unor nevoi de natură emoţională, afectivă. Hrănesc o nevoie şi se hrănesc la rîndul lor din ea. Pe fondul unei labilităţi emoţionale şi sub influenţa anumitor mesaje sau vizionarea unor videoclipuri de genul "Don’t jump” (Tokio Hotel) un adolescent poate să recurgă la gestul extrem: sinuciderea.”, spune Ana Bogdea, specialistă în psihologia copilului.


ŞI TOTUŞI... A MURIT. Chiar dacă nu putem acuza un fenomen artistic de moartea unui copil, psihologii consideră că există o influenţă clară a curentului "emo” în sinuciderea Andradei Mocanescu. Fata de 12 ani şi-a pus capăt zilelor luni, aruncîndu-se de la etajul zece al blocului în care locuia, în cartierul bucureştean Pantelimon. S-a spus că ar fi copiat la indigo scena sinuciderii din videoclipul piesei "Don′t jump!” ("Nu sări!”), al formaţiei "Tokio Hotel”. Dar tot psihologii spun că adevărata cauză este labilitatea psihică a fetei, mediul familial şi social. Andrada a lăsat şi un bilet de adio prin care îi spunea mamei sale că s-ar fi transformat într-o povară. Aceşti "emo kids” sînt de fapt copiii revoltaţi, supăraţi pe lume şi pe viaţă, care nu-şi găsesc locul şi care, spre deosebire de alţi revoltaţi, nu caută să facă rău altora, preferînd să se automutileze.

Explicaţia psihologului

Perioada de trecere de la pubertate la adolescenţă poate fi comparată cu un "seism”, perceput cu toată intensitatea atît de cel în cauză, cît şi de cei din jurul lui. În linii mari, caracteristicile acestei perioade sînt legate de presiunea solicitărilor interne şi a solicitărilor externe venite din partea familiei, a şcolii şi a societăţii în general. Solicitările interne dînt determinate de modificările şi transformările hormonale, de nevoia de recunoaştere, de identitate şi formare a personalităţii, sentimente de nesiguranţă de sine, anxietate etc. În această perioadă se află în plin proces de desfăşurare dezvoltarea conştiinţei de sine şi a consolidării imaginii de sine, cu tot ce implică acest proces. Încercările de detaşare de tutela parintească pentru a cîştiga pas cu pas independenţa şi autonomiea sînt evidente. Relaţionarea cu adultul se complică progresiv, toate punţile de comunicare părînd a fi suspendate. Nevoia de protest este marcantă, nevoia de apartenţă la grup se face simţită şi stări emoţionale variate se succed cu uşurinţă, mergînd uneori de la o extremă la alta. Acestea sînt numai cîteva dintre caracteristicile acestei perioade, valabile în ceea ce priveşte generaţiile de ieri şi de azi. Ceea ce s-a schimbat este contextul social în care ele se petrec şi care are la rîndul lui o mare influenţă. Copiii par a se refugia într-o lume a "celor ca ei” în care nevoia şi sentimentul de apartenţă la grup şi la generaţie alimentează experienţa prieteniei, a intimităţii, a gesturilor de solidaridate şi sînt reflectate în comportamente nonconformiste, stil vestimentar aparte, preferinţe muzicale anume. Cu cît mai diferite şi mai particulare, cu atît mai personale şi reprezentative.

Pe fondul unei labilităţi emoţionale şi sub influenţa anumitor mesaje sau vizionarea unor videoclipuri de genul "Don’t jump” (Tokio Hotel) un adolescent poate să recurgă la gestul extrem: sinuciderea. Înţeleasă, poate, ca act de subscriere categorică la mişcarea sau curentul la care a aderat. Dacă nu ne lipseşte doza de sinceritate, putem recunoaşte că lumea în care trăim pare că traversează această perioadă de pubertate adolescentă, o lume a gesturilor extreme, a confuziei şi a centrării doar pe sine şi pe propriile nevoi. O lume în care adevaratele punţi ale adevaratei comunicări de la om la om sînt suspendate şi înlocuite cu altele, iluzorii. (Ana Bogdea, specialist în psihologia copilului)