Eu, Florin, sunt râsu’ - plânsu’

Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, de Florii... Florin Piersic!

Domnule Piersic, cât la sută din succesul fulminant al poveştilor dumneavoastră de pe scenă se datorează poveştii în sine şi cât floricelelor de imaginaţie ale dumneavoastră?

Mie mi se pare cam ciudată întrebarea. Consider că este exagerată aprecierea "succes fulminant" în ceea ce mă priveşte. Asta i se potriveşte, mai degrabă, întregii cariere a celui ce a fost şi va rămâne inegalabilul Charlie Chaplin, sau regelui artiştilor - mă refer la Sir Laurance Olivier, fermecătoarei, gingaşei, superbei actriţe Vivian Leigh, divinei, răsfăţatei, talentatei, de la copilărie până la bătrâneţe, cu ochii primăvărateci de viorele, veşnica Liz Taylor, genialului copil mare Walt Disney, păsării zburătoare cu chip de om, balerinul Barasnikov sau "diavolului" american artist Al Pacino...

Această întrebare legată, însă, de mine, un actor bun, neaparăt talentat - pentru că nu eram aici dacă nu aveam talent din gene - mi se pare totuşi puţin exagerată.

În ceea ce priveşte poveştile mele, pentru că la ele de fapt vă referiţi, le-aş numi mai degrabă povestiri, asta pentru că nu sunt nişte istorioare inventate de mine ca să fac plăcere publicului, ci întâmplări care, într-un fel sau altul, m-au impresionat şi care se referă la oameni pe care i-am întâlnit şi care, cumva, m-au marcat.

Să vă dau un exemplu. Nu de multă vreme, am fost întrebat de unii dacă-i adevarată istoria trăită de familia Cloşan, cea pe care cu insistenţa mea de a-i invita la Sala Palatului din Bucureşti, la premiera co-producţiei internaţionale Cuibul Salamandrelor, în seara de patru martie '77, am salvat-o de la un sfârşit îngrozitor.

Blocul în care aceştia locuiau prăbuşindu-se în timpul cutremurului din acea seară. Acum, gândiţi-vă şi dumeavoastră! Cum credeţi că aş fi putut inventa ceva legat de un eveniment atât de tragic?! Astăzi, după 32 de ani, doamna Cloşan m-a sunat - ca în fiecare an de altfel -, să-mi spună că eu le-am dat viaţă a doua oară.

A fost destinul? Nu ştiu. Nu cred. De ce? Pentru că nimic în viaţa mea n-a fost întâmplător. (...) Dar, "floricelele" - cum spuneţi dumneavoastră - povestirilor mele nu se referă la istorioara în sine, ci felului meu de a juca momentul respectiv, pentru a-l prezenta cât mai plastic, cât mai sugestiv publicului ce se află în faţa mea, sau chiar cititorilor.

Imaginaţie am. Recunosc. Chiar o imaginaţie care, uneori, îmi joacă renghiuri. Dar întâmplările ce am dorit şi doresc să vi le împărtăşesc sunt adevărate şi încerc să le povestesc în aşa fel încât fiecare om să poată să-şi imagineze ori să simtă că şi el ar fi putut fi parte a poveştii.

Ba mai mult decât atât, vreau să cred că există pentru fiecare o anume morală, mai bună, mai puţin bună, mai veselă sau mai tristă. Dar din toate cele ce vi le-am spus până acum, pentru mine cea mai importantă este Memoria. Memoria asta îmi redă fidel multe din toate aceste povestiri şi realizez astfel că am norocul unei vieţi pline şi a unor întâlniri cu oameni buni, mai puţin buni, minunaţi, mai puţin minunaţi, mai talentaţi sau nu prea, dar unii - atenţie - binecuvântaţi!

Înţelegeţi-mă, aici mă refer în special la părinţii mei. Mi s-a spus, nu o dată, că pot fi unul din urmaşii marelui povestitor Creangă. Sicer să fiu, m-a amuzat aprecierea auzită chiar din gura prof. lingvist George Pruteanu, sau a directorului Bojdeucii lui Creangă, prof. Parascan.

Sigur, poveştile lui m-au fermecat încă din copilărie, când aş fi putut visa la orice, dar nu că eu voi fi cel care într-o zi voi sări din paginile cărţilor lui, direct în pelicula lui I. P. Gopo, întruchipându-l chiar pe Harap Alb. Asta da magie! Aş adăuga... şansă fulminantă.

Ce personaje interpretate în teatru şi film se apropie mai mult de omul Florin Piersic?

Da, înţeleg. În unele din personajele pe care le-am interpretat, mă regăsesc într-o măsură mai mică sau mai mare, în altele, nu. Hai să vă dau un exemplu.

 

Rolul în care nu m-am regăsit aproape deloc este cel a lui Otto von Scorzeny din filmul ruso-americano-italiano-englez "Eliberarea Europei", în care, ce-i drept, am avut alături actori pe care n-am visat vreodată să-i am parteneri, mă refer de pildă la Frederich Diez (Hitler), Paul Scoffield (Roosvelt), Grizenko (Stalin), sau Alberto Sordi (Mussolini).

Dar de-asta are actorul imaginaţie, de-asta are talent, ca să poată crea un asemenea personaj. Chiar dacă, mental şi sufleteşte, n-are nici o asemănare cu el.

De cealaltă parte, au existat foarte multe roluri în care m-am regăsit în diverse ipostaze. Începând cu serialul Cosmin fiul Zimbrului, continuând cu Harap Alb, Preda Buzescu, Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, Sabinus, Vitikis, ofiţerii de contrainformaţii din filmele poliţiste şi până la Anghel, haiducul lui Şaptecai, sau Mărgelatu', toate au avut şi au în ele, câte puţin sau mai mult din ceea ce aş fi vrut eu să am.

Da, mi-ar fi plăcut să fiu ca ei, dar nu sunt. Dar dacă aş fi fost, probabil că acum eram la cârma ţării. Glumesc, sunt "floricelele" mele. Concluzionez. Eu, Florin, sunt râsu'-plânsu'. Ce-i drept, am unele calităţi, dar şi defecte. Important este că m-am mulţumit doar să interpretez aceste roluri, cât am crezut mai bine cu putinţă, în teatru sau film. Dacă v-am convins, cât de cât, e foarte bine. (...)

Lev Nicolaevici Miskin din "Idiotul" după romanul lui Dostoievski. Socotesc că ăsta a fost rolul care m-a marcat cel mai tare şi care a fost o clară reuşită din profesia mea. (...) Să-l uit pe Ioviţă al lui Paul Everac? Un om cu "O" mare cinstit şi drept până la sacrificiu, un caracter fără egal, o forţă interioară de neînduplecat.

Rolul acesta m-a maturizat. Mi-am dat seama că sunt responsabil de tot ce este şi va urma în viaţa mea. El este poate singurul personaj care m-a făcut să înţeleg că de multe ori în viaţă pierzi pentru a câştiga. (...) V-am amintit doar câteva dintre partiturile în care omul Piersic s-a regăsit.

Ce e clar, este clar: actorul interpretează roluri, după talentul, intuiţia şi inteligenţa sa, dar neapărat atent dirijat şi pus în pagină de către regizor. Sigur, adaugă mai mult, mai puţin sau chiar deloc din propria personalitate, dar în aceeaşi măsură şi rolul îl marchează pentru ceea ce va urma mai departe pe artist, dar şi pe om.

Cât despre Pierre, ultimul meu rol din Străini în Noapte a lui Eric Assous, realizez că mă regăsesc într-o mare măsură în el, pentru că în situaţiile în care-i pus, m-am aflat şi eu de multe ori. Adică, un om al acestor zile, care încearcă să cucerească o femeie mai tânără ca el, cu farmec, cu isteţime, cu felul lui de crai îmbătrânit, "dar îmbătrânit frumos".

Poate şi eu am folosit vreodată "armele" la care crezi că o femeie poate să cedeze. Dar povestea "străinilor" are o întorsătură incredibilă care mă emoţionează şi mă farmecă. Dând cărţile pe faţă, mărturisesc că sunt îndrăgostit de această piesă. Îmi place să o joc, ceea ce nu-i puţin lucru. (...)

 

De ce v-aţi temut cel mai mult în filme? De îmbrăţişarea ursului sau de îmbrăţişarea femeii?

Îmbrăţişarea cu un animal sălbatic, fie el de sex feminin şi chiar dresat, n-a fost tocmai cea mai mare dorinţă a vieţii mele. Acea zi petrecută la filmările pentru "De-aş fi Harap Alb" al lui Gopo e o amintire care-mi provoacă o senzaţie nici prea caldă, nici prea rece. Când o echipă întreagă este cu ochii şi cu aparatele pe tine, când în jur sunt o mulţime de privitori, nu-ţi prea dă mâna să dai înapoi, să eziţi. Dacă asta cere rolul, o faci şi gata. Cu siguranţă, îmbrăţişarea femeii este la polul opus. Ce poate fi mai frumos, decât să atingi, să simţi aproape căldura trupului unei femei "cuprinzând-o" - cum spun fraţii noştri de peste Prut -, femeie pe care o placi, pe care o doreşti şi pe care o iubeşti!? "Când ai ajuns la o anumită vârstă, ai avantajul că ai avut timp să reflectezi" - spune Eric Assous. Reflectând la întrebarea voastră, cred că îmbrăţişând femeia pe care o iubeşti şi care te iubeşte, te gândeşti că îmbrăţişezi tot pământul, şi-n ochi îţi apare statuia lui Brâncuşi - "Sărutul".