"MENTALITATE DE MILIŢIAN" / Tupeu de jmecher cu caşchetă

Poliţistul şi EMOiştii: comicărie în trei acte

Comicăria a început probabil într-o zi ploioasă de vară, când un poliţist puhav, răsturnat comod pe scaunul de la biroul său poliţienesc, îşi revărsa şuncile peste "Idiotul" lui Dostoievski şi se simţea EMOţionat.

Şi, cum stătea el aşa liniştit în scaunul "ministerial" privind cum se scurg şiroaie picăturile de ploaie pe geamul biroului spălat numai de natură timp de ani şi bătând darabana în biroul dischisit, dar slinos pe alocuri (deh, s-a mai scurs un muştar, o zmerică, un "checiup", o îngheţată sau poate puţină dulceaţă din vreo gogoaşă aburindă la pachet), îi vine. Şi îi vine. Şi se EMOţionează. Şi-şi sună superiorul, care se EMOţionează şi el ascultând cuvintele inferiorului său (mă refer aici la funcţie, nu neapărat la kilograme) de la celălalt capăt al firului: "Ştiţi domn comandant, ce m-am gândit io aşa, stând la birou... Că am văzut, dom'le, vă rog, iertaţi-mi limbajul mai degajat, ... deci am văzut, dom'le, cum e cu EMO ăştia, dom'le"... "EMO? Ce EMO, măi Pandele? Despre ce tot îndrugi acolo?" "Cum dom' comandant, nu ştiţi? Cu EMO? Păi e ditai mişcarea EMO. Cu copiii ăia care plâng, se vopsesc pe la ochi, se sinucid în masă şi ascultă muzică d'aia dă roacări care cântă cu chitările în dreptul, vă rog să mă scuzaţi, penisului..." "Aşa mă Pandele... Şi?" "Păi să vedeţi ce m-am gândit... Ăştia trebuie urmăriţi, dom'le, vă rog să mă scuzaţi, monitorizaţi... că-s periculoşi... Io zic că trebuie ţinuţi sub observaţie... Că se extinde cu EMOiştii ăştia... Atrag alţi copii în «reţeaua» lor... Şi dacă se sinucid?"

Planul EMO

Superiorul îşi priveşte superior stiloul de firmă, care luceşte pe masă în lumina neonului. "Măh Pandele, să ştii că nu eşti prost deloc. Da, sunt periculoşi. Trebuie observaţi. Da' discret... Trebuie s-o facem discret... Adică să nu fim cu «geana» pe ei. Trebuie să vedem cum se manifestă, să prevenim astfel de elemente perturbatoare şi periculoase. Strânge vreo trei-patru băieţi d'ai tăi şi vedeţi prin licee, localurile pe care le frecventează... Ştii cum să faci... Că doar nu eşti prost, măh Pandele. Hai, că mâine semnez nota internă. Şi te şi apuci de treabă." Închide telefonul şi-şi mai priveşte o dată stiloul cu care va semna mâine nota internă. Poliţistul Pandele îşi râde în barbă satisfăcut, ia o hârtie şi cu un pix de 0,20 de lei şi trasează un plan. Planul EMO. Cu nota internă în sertar şi zelul de poliţist în buzunar, dar cu uniforma lăsată acasă, Pandele o ia la picior pe străzile care împrejmuiesc două licee din urbe. "Aha, uite doi EMO, ia să-i urmăresc să văd ce fac. Dar discret, s-o fac discret, că aşa a zis dom' comandant." Şi urmăreşte la pas un cuplu de tineri elevi, EMO adevărat, având în vedere tunsorile şi îmbrăcămintea. Cei doi intră într-un local, unde se întâlnesc la o masă cu alţi patru din aceeaşi "reţea". Pandele, atent să nu-i scape nici o mişcare, se aşază la cea mai apropiată masă liberă de cea a EMOiştilor. La masa tinerilor se vorbeşte despre şcoală, profesori, note, emisiuni la televizor, amintiri din vacanţă. Pandele începe să-şi cam piardă răbdarea. Dar trebuie să rabde, că doar e în misiune secretă.

Într-un final, după vreo două-trei ore, timp în care au "tras" de nişte sucuri, tinerii pleacă în direcţii diferite. Pandele pleacă şi el. La "bază" trebuie să facă un proces-verbal. Zilele se scurg. Pandele tot n-a aflat mare lucru în misiunile sale secrete despre mişcarea pe care o supraveghează discret. Nici o sinucidere, nici o "racolare", nici o violenţă EMO, şi pe nimeni care să prizeze droguri n-a prins. Îşi pansă rana de la deget, căpătată în timp ce se pitise pe după un copac, şi se împiedică de o buturugă în timp ce urmărea un grup EMO. EMOlientul importat îşi făcu cât de cât efectul la degetul bandajat, dar Pandele nu mai este EMOţionat. "Până la urmă ce e domne cu EMO ăştia şi de ce trebuie să mă ţin io după ei în fiecare zi? Cine dracu' m-o fi pus să-i zic lu' şefu'?" Asudă şi trânti cu basca de pământ o dată cu o înjurătură birjărească. "Mai bine mă ocup de dosaru' ăla de evaziune fiscală, pe care nu-l mai termin de doi ani, decât să mă ţin după mucoşii ăştia!" (Andreea Tudorică)

Miliţianul

VÂRSTĂ:   n-are. Are însă în genere multe kilograme

LIMBAJ:    te împroaşcă cu aşchii când ţi se adresează

FIŞA POSTULUI:    se ocupă cu "fă asta, băh, aşa, că aşa vreau io, că io-s poliţist, da? Şi nu mai comenta". Legea lui e mai importantă decât legea scrisă, pe care de multe ori nici nu o prea cunoaşte.

CARACTER:    are întotdeauna dreptate. Dacă-l contrazici, te înjură sau îţi aplică "o corecţie". Miliţianul-şef ajuns la birou poliţienesc cu un pic de funcţie care zgândăre orgoliul, are spate, nu-i e frică de consecinţe, pentru că el este în afara lor, pentru el ele nu există. Dacă mai pui în loc de sare şi nişte rubedenii sus-puse şi în loc de piper, un şef care-l laudă, tocăniţa de impertinenţă, nesimţire şi mitocănie e gata, dă în clocot. Şi răbufneşte zilnic. Pentru că e menţinută caldă şi îşi permite.

---

Cristian Crisbasan: Miliţianul eşti tu

"Mentalitatea de miliţian" nu este atributul vreunei civilizaţii extraterestre, nici vreo boală de tip "gripa aviară" sau adusă de marinari în port cu vapoarele. Nici măcar nu a fost răspândită de sovietici cu tancurile. Este o boală străveche, un virus care a evoluat o dată cu societatea, adaptându-se mereu în lupta sa cu noile vaccinuri – căpătând forme din ce în ce mai rafinate, perverse, diabolice şi mai bine disimulate, chiar şi sub imaginea celor mai avansate democraţii.

Acest virus şi-a găsit mediul ideal o dată cu instituţionalizarea şi legalizarea de către stat a unor forţe de coreciţie şi represiune menite să impună maselor de cetăţeni un anumit mod organizat, disciplinat, deseori cazon şi dictatorial, de a-şi trăi viaţa. Această acţiune a avut menirea şi de a separa şi proteja mai eficient anumite "elite" de restul "prostimii". Pentru că, dacă ne gândim bine, nici măcar "Jaful secolului" sau celebrii criminali în serie nu justifică instituirea şi funcţionarea statului poliţienesc. "Miliţianul" nu este decât "coada de topor" sau "braţul înarmat" – exprimarea cea mai brutală, directă şi vizibilă a "mentalităţii de miliţian".

"Miliţianul" face parte chiar din natura umană. Unii cred că este o calitate şi un instrument necesare de acaparare a puterii de impunere şi de menţinere a unui anumit tip de gândire.

Lucrurile sunt foarte simple, de fapt. Pe de o parte, un părinte îşi pedepseşte crunt copilul (fizic sau pishic) când acesta a făcut o greşeală, fără să-i explice nimic, urlându-i în faţă "Eu te-am făcut, eu te omor!" sau "Trebuie, pentru că aşa vreau eu!". Pe de altă parte, întreaga "elită conducătoare" a unui stat îşi tratează cetăţenii ca pe nişte servitori umili, datori să asculte orbeşte tot ce li se impune. Ambele exemple de mai sus au, dincolo de toate, aceeaşi esenţă. Asta se înâmplă când autoritatea este construită şi exercitată în această logică, indiferent de domeniul de aplicare. "Mentalitatea de miliţian" înseamnă să crezi într-o superioritate a unor fiinţe umane asupra altora, impusă cu forţa: fizică, mentală, financiară, armată, politică, economică, religioasă. Înseamnă să gândeşti lumea în aceşti termeni reducţionişti: oameni puternici versus oameni slabi. Cei din urmă trebuie mereu reeducaţi, dresaţi şi controlaţi pentru a-i servi cât mai bine pe primii – o armată de servitori nediferenţiaţi pe identităţi umane.

Este "miliţian" masculul care crede că femeia este o fiinţă inferioară şi-şi tratează nevasta şi familia în această logică. Funcţionarul care te umileşte la ghişeu. Politicianul abuziv şi corupt. Şi, în general, toate formele de manifestare a elitelor conducătoare ale unui stat care refuză să se pună în slujba cetăţeanului care le-a dat votul. "Mentalitate de miliţian" înseamnă "cine nu este cu noi sau ca noi este împotriva noastră". Este puterea devenită abuz.

Eşti "miliţian" chiar tu, care accepţi, tolerezi şi chiar încurajezi la familia şi prietenii tăi ceea ce condamni, judeci şi pedepseşti la alţii. Eşti tu care te bagi în faţă la coadă, la semafor sau pe o listă. Şi eşti "miliţian" şi tu cel care crezi că numai Dumnezeul religiei tale înseamnă "calea cea dreaptă".

Sloganul de bază: "Noi ne permitem, iar voi restul trebuie să respectaţi ceea ce ne permitem noi". Trăsături specifice: nesimţirea, aroganţa, tupeul, forţa brută şi terorismul psihic. La Auschwitz exista o regulă care spune totul şi care rămâne valabilă, din păcate, şi azi: "Este permis numai ceea ce se ordonă".