Dreptul suprem al popoarelor

Indisolubila unitate dintre po­litica internă şi cea inter­na­ţi­o­nală – trăsătură specifică a po­li­ticii partidului şi statului nostru – şi-a găsit o convingătoare ilustra­re în recentul Comunicat al şedinţei Comitetului Politic Executiv al CC al PCR, în cadrul căreia au fost dezbătute atât Raportul privind îndeplinirea planului naţional unic de dezvoltare economico-socială a României pe 1988, cât şi Raportul şi Propunerile privind participarea ţării noastre la reu­niunea general-europeană de la Viena şi la sesiunea Conferinţei pentru dezarmare care şi-a reluat acum lucrările la Geneva.

Şi într-un domeniu şi în celălalt, acelaşi tablou al unor laborioase activităţi constructive, al unor stăruitoare eforturi pentru în­flo­rirea patriei într-un continent al păcii – şi într-un caz şi în celălalt, acelaşi factor comun: umanismul profund, sinteză superioară dintre grija pentru destinele propriu­lui popor şi preocuparea pentru destinele de libertate şi progres ale tuturor naţiunilor globului.

În numele umanismului, delegaţia României la Conferinţa de la Viena a acţionat perseverent pentru a se ajunge la înţelegeri cât mai bune asupra edificării securităţii şi întăririi cooperării eu­ro­pene, pentru  făurirea unei Eu­rope unite, a păcii şi cola­bo­ră­rii. Comitetul Politic Executiv a apreciat că în documentul final al re­u­ni­unii au fost înscrise prev­e­deri cu caracter pozitiv, deşi, din păcate, sunt re­flectate insuficient un şir de probleme fundamentale ale dreptu­ri­lor omului, determinante pentru asigurarea unor condiţii de viaţă demne, civilizate. Mai mult, în docu­ment au fost inserate poziţii în contradicţie cu Actul final de la Helsinki, în legătură cu acestea fiind bine cunoscute rezervele le­gi­time formulate de România.

Edificarea securităţii, având ca parte integrantă drepturile omului, nu este însă un proces finit, definitiv încheiat – şi tocmai în lumina acestui fapt se cuvine subliniată hotărârea formulată de Comitetul Politic Exe­cutiv ca Ro­mâ­nia să-şi intensifice eforturile, să desfăşoare noi ini­ţiative şi să întreprindă noi ac­ţi­uni, con­lu­crând strâns cu celelalte state europene în sco­pul promovării ţelurilor securităţii. Se contu­rea­ză astfel tabloul unor vaste acti­vităţi, deosebit de ne­cesare în condiţii când se in­tensifică dra­ma celor 60 de mi­lioane de şo­meri din ţările OECD, su­fe­rinţele milioanelor de persoane fără locuinţă din Euro­pa Occidentală şi SUA, inac­ce­si­bi­li­ta­tea în­văţământului şi asistenţei sanitare pentru cetăţenii cu venituri modeste, adâncirea paroxistică a decalajelor dintre săraci şi bogaţi.

Militând cu înaltă res­pon­sa­bi­li­­tate pentru afirmarea dreptu­rilor ineluctabile ale omului, Ro­mâ­nia socialistă, personal to­va­răşul Ni­co­lae Ceauşescu, sublini­a­ză neabătut că la baza tuturor acestora există un drept cu ade­vărat esenţial şi decisiv, şi anume, dreptul oamenilor, al popoarelor la viaţă, dreptul la pace.

Apare astfel evidentă legătura intrinsecă, organică dintre acti­vitatea ţării noastre la reuniunea de la Viena şi participarea la Conferinţa pentru dezarmare de la Geneva. În concepţia României, a conducătorului partidului şi sta­tului nostru, a înfăptui măsuri de dezarmare nu înseamnă a face popoarelor o favoare sau un ca­dou, ci este un imperativ şi o în­da­torire majoră. Dacă dreptul fundamental al omului este dreptul la viaţă, care poate fi asigurat numai prin lichidarea armelor care ameninţă existenţa speţei umane, rezultă că dreptul la dezarmare este unul din drepturile supreme şi inalienabile ale tuturor oamenilor.

Pe această linie, Comitetul Po­litic Executiv a cerut ca delegaţia română la Conferinţa de la Geneva să adopte o poziţie fermă şi să militeze activ pentru realizarea concomitentă a dezarmării nu­cleare şi chimice, pentru lichida­rea tuturor armelor de exterminare în masă. Este un obiectiv de o însemnătate cu atât mai mare cu cât realităţile prezentului nu sunt câtuşi de puţin liniş­titoare: nu se pot crea popoarelor iluzii false, euforice şi demobilizatoare atât timp cât, în pofida acordului limitat privind un tip restrâns de rachete, cursa înar­mă­rilor totale – nucleare, chi­mice, convenţionale – conti­nuă frenetic pe fundalul unei situaţii internaţionale grave, tensionate şi contradictorii. La fel se încearcă izolarea artificială a dezarmării chimice de cea nu­cle­a­ră, ca şi cum pentru omenire ar fi bene­fică acceptarea vreunei op­ţiuni din această alternativă, ca şi cum  moartea atomică ar fi preferabilă celei chimice sau in­vers. La fel, în domeniul ar­melor convenţionale se caută aşa-zise asimetrii în pri­vinţa di­ver­selor tipuri sau categorii de arme, mi­nimalizându-se pericolul unora şi exagerându-se al celorlalte în care adversarul are superioritate.

Iată de ce, aşa cum a subliniat în repetate rânduri tovarăşul Nicolae Ceauşescu, aşa cum precizează riguros mandatul în­cre­din­ţat de Comitetul Politic Exe­cutiv delegaţiei române la Conferinţa de la Geneva, măsurile de dezarmare trebuie privite într-o viziune globală, ca părţi componente ale unui tot unitar, ale unui ansamblu de acţiuni în toate domeniile capabile să elibereze efectiv şi total omenirea de spectrul holocaustului final. În baza acestor considerente, România pledează pentru lichidarea concomitentă atât a armelor nu­cle­are, cât şi a celor chimice şi care să fie însoţită de reducerea subs­tan­ţială a armamentelor conven­ţi­o­nale. Securitatea reală în Europa şi oriunde în lume nu poate fi realizată prin nici un fel de arme de descurajare, ci numai prin eliminarea, egală şi corectă, a tu­tu­ror armelor.

Acesta este adevărul pentru care militează ferm România socialistă, în numele intereselor întregii umanităţi cu convingerea că a trăi într-o lume fără arme şi războaie reprezintă "dreptul drep­turilor" tuturor popoarelor.
România literară, nr. 6/1989