x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Liceul! Privire dinăuntru

0
28 Oct 2009 - 00:00
A fi documentarist înseamnă o nesfârşită fastuoasă aventură a cunoaşterii. Este un privilegiu şansa pe care ţi-o oferă documentarul de a deveni cunoscător şi apoi depozitar al atâtor experienţe diferite.

A face film documentar (adică "film-document", de acolo vine cuvântul, şi etimologia aceasta obligă mult, spune esenţialul despre adevăr, adică despre ceea ce trebuie să fie documentarul) este - în sine - un film colosal, filmul acestei minunate întâmplări aventuri; a cunoaşte, a înţelege, a în­ma­gazina în cutele memoriei afective atâtea destine, atâta viaţă, atâtea existenţe şi experienţe. Este un posibil film colosal, dar nicicând posibil a fi făcut, căci e prea vast şi prea intim. Facem câteodată frân­turi din acest intim, propriu, unic film şi semnăm pelicula "Sahia-film". Câteodată.

Iată de ce, atunci când mă gân­desc la vreuna dintre aceste frănturi niciodată nu-mi amintesc filmul, ci momentul în care îl făceam. Momentul experienţei.

Momentul când lucram "18 ani - Stop cadru" a fost un moment feri­cit.

Unul dintre puţinele fe­ricite. De obicei, momentul experienţei este greu, chinuit, uneori cu nuanţe dramatice. Dar atunci a fost feri­cit. Poate pentru că fericiţi erau copiii aceia maturi care absolveau clasa a XII-a şi intrau în viaţă. Poate pentru că momentul meu de înţelegere a fost atunci unul de tip afectiv...

1.200 de elevi ai claselor a XII-a ale unui mare liceu bucureştean îşi încheiau studiile liceale. Clasele aveau nume ciudate pentru mi­ne, clasa a XII-a Ş, clasa a XII-a T... şi celor 1.200 de elevi emo­ţionaţi li se adăugau cam tot pe-a­tâţia părinţi şi profesori, în egală mă­sură emoţionaţi. 2.000 de oameni emoţionaţi, care trebuiau filmaţi emoţionant. Ca să spui despre ei, ce? Adevărul! Dar care e adevărul?

Am discutat cu mulţi dintre ei cu câteva zile, cu câteva săptămâni înainte de filmare. M-au primit bulversant. Unii cu o politeţe rece, exactă şi definitiv lipsită de orice şansă de comunicare reală. Alţii persiflând dorinţa mea de a realiza film adevărat, alţii nencrezători, alţii cu o dorinţă de colaborare atât de "vie" şi "spontană", încât nu puteam s-o suspectez. Se ascundeau.

Am început atunci să-i întreb: Ce vrei să devii? "Un tip cu mapă!" "La ce facultate dai?" "La cea mai apropiată de casă!" "Ce in­ten­ţionezi în continuare?" "Să dau cu banul!"

Se ascundeau. Eram pe punctul să-i cred pe cei ce îmi strecuraseră în urechi "deh!, generaţia de azi... su­perficialitate, inconsistenţă, ne­se­riozitate". Şi-am început să cer­ce­tez. Fata care îşi "dădea cu ba­nul" viaţa câştigase o olimpiadă in­ternaţională de matematică, bă­iatul "cu mapa" avea două invenţii "omologate la OSIM, iar cel cu fa­cultatea "cea mai apropiată de casă" se pregătea de 4 ani pentru istorie-filosofie şi dădea examen la 500 km de casă, tocmai la Cluj, pentru că - spunea el - facultatea de acolo e "cea mai bună din ţară".

Se ascundeau. Modestie, timiditate, neîncredere în utilitatea de a face şi altora cunoscute - prin film - lucrurile care îi caracte­rizează, de fapt? Probabil, câte ceva din toate acestea.

Am explicat atunci că vreau un film adevărat despre ei, cei ce se ascund de mine. Un film adevărat despre oameni. Oamenii tineri şi vârsta lor. Despre... de ce alţii îi consideră superficiali, despre... dacă sunt sau nu aşa cum îi consi­deră alţii...

M-au "adoptat" imediat. Un film adevărat doreau şi ei, dar nu crezuseră că cineva ar putea fi interesat să ştie despre ei şi altceva decât rezultatele în cifre ale muncii lor. M-au considerat "de-al lor", m-au investit cu încredere ne­limitată, unul mi-a zis "gata, şefa, mergem pe mâna ta!", un altul mi-a oferit o ţigară - "Carpaţi fără" - ultima, şi m-ai ales cea care urma să fie prima ţigară "legală", prima ţigară după absolvire.

A fost un film adevărat. Sau cel puţin adevărat faţă de experienţa mea referitoare la ei. UN film de­spre nişte tineri contradictorii, despre o vârstă unică şi, concomitent, un film adevărat despre nişte rezultate în muncă spectaculoase.

Iar pentru mine a fost un mo­ment fericit. Căci mi-au indus atâta vitalitate, atâta credinţă în bine, atâta bucurie de a trăi, atâta spe­ranţă, încât am avut atunci, în timpul acelei experienţe, o dată cu ei, impresia că nimic nu-mi poate sta în cale.
Sabina Pop - Cinema, nr. 10/1989
Citeşte mai multe despre:   articolul zilei

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de