
A fi documentarist înseamnă o nesfârşită fastuoasă aventură a cunoaşterii. Este un privilegiu şansa pe care ţi-o oferă documentarul de a deveni cunoscător şi apoi depozitar al atâtor experienţe diferite.
A face film documentar (adică "film-document", de acolo vine cuvântul, şi etimologia aceasta obligă mult, spune esenţialul despre adevăr, adică despre ceea ce trebuie să fie documentarul) este - în sine - un film colosal, filmul acestei minunate întâmplări aventuri; a cunoaşte, a înţelege, a înmagazina în cutele memoriei afective atâtea destine, atâta viaţă, atâtea existenţe şi experienţe. Este un posibil film colosal, dar nicicând posibil a fi făcut, căci e prea vast şi prea intim. Facem câteodată frânturi din acest intim, propriu, unic film şi semnăm pelicula "Sahia-film". Câteodată.
Iată de ce, atunci când mă gândesc la vreuna dintre aceste frănturi niciodată nu-mi amintesc filmul, ci momentul în care îl făceam. Momentul experienţei.
Momentul când lucram "18 ani - Stop cadru" a fost un moment fericit.
Unul dintre puţinele fericite. De obicei, momentul experienţei este greu, chinuit, uneori cu nuanţe dramatice. Dar atunci a fost fericit. Poate pentru că fericiţi erau copiii aceia maturi care absolveau clasa a XII-a şi intrau în viaţă. Poate pentru că momentul meu de înţelegere a fost atunci unul de tip afectiv...
1.200 de elevi ai claselor a XII-a ale unui mare liceu bucureştean îşi încheiau studiile liceale. Clasele aveau nume ciudate pentru mine, clasa a XII-a Ş, clasa a XII-a T... şi celor 1.200 de elevi emoţionaţi li se adăugau cam tot pe-atâţia părinţi şi profesori, în egală măsură emoţionaţi. 2.000 de oameni emoţionaţi, care trebuiau filmaţi emoţionant. Ca să spui despre ei, ce? Adevărul! Dar care e adevărul?
Am discutat cu mulţi dintre ei cu câteva zile, cu câteva săptămâni înainte de filmare. M-au primit bulversant. Unii cu o politeţe rece, exactă şi definitiv lipsită de orice şansă de comunicare reală. Alţii persiflând dorinţa mea de a realiza film adevărat, alţii nencrezători, alţii cu o dorinţă de colaborare atât de "vie" şi "spontană", încât nu puteam s-o suspectez. Se ascundeau.
Am început atunci să-i întreb: Ce vrei să devii? "Un tip cu mapă!" "La ce facultate dai?" "La cea mai apropiată de casă!" "Ce intenţionezi în continuare?" "Să dau cu banul!"
Se ascundeau. Eram pe punctul să-i cred pe cei ce îmi strecuraseră în urechi "deh!, generaţia de azi... superficialitate, inconsistenţă, neseriozitate". Şi-am început să cercetez. Fata care îşi "dădea cu banul" viaţa câştigase o olimpiadă internaţională de matematică, băiatul "cu mapa" avea două invenţii "omologate la OSIM, iar cel cu facultatea "cea mai apropiată de casă" se pregătea de 4 ani pentru istorie-filosofie şi dădea examen la 500 km de casă, tocmai la Cluj, pentru că - spunea el - facultatea de acolo e "cea mai bună din ţară".
Se ascundeau. Modestie, timiditate, neîncredere în utilitatea de a face şi altora cunoscute - prin film - lucrurile care îi caracterizează, de fapt? Probabil, câte ceva din toate acestea.
Am explicat atunci că vreau un film adevărat despre ei, cei ce se ascund de mine. Un film adevărat despre oameni. Oamenii tineri şi vârsta lor. Despre... de ce alţii îi consideră superficiali, despre... dacă sunt sau nu aşa cum îi consideră alţii...
M-au "adoptat" imediat. Un film adevărat doreau şi ei, dar nu crezuseră că cineva ar putea fi interesat să ştie despre ei şi altceva decât rezultatele în cifre ale muncii lor. M-au considerat "de-al lor", m-au investit cu încredere nelimitată, unul mi-a zis "gata, şefa, mergem pe mâna ta!", un altul mi-a oferit o ţigară - "Carpaţi fără" - ultima, şi m-ai ales cea care urma să fie prima ţigară "legală", prima ţigară după absolvire.
A fost un film adevărat. Sau cel puţin adevărat faţă de experienţa mea referitoare la ei. UN film despre nişte tineri contradictorii, despre o vârstă unică şi, concomitent, un film adevărat despre nişte rezultate în muncă spectaculoase.
Iar pentru mine a fost un moment fericit. Căci mi-au indus atâta vitalitate, atâta credinţă în bine, atâta bucurie de a trăi, atâta speranţă, încât am avut atunci, în timpul acelei experienţe, o dată cu ei, impresia că nimic nu-mi poate sta în cale.
Sabina Pop - Cinema, nr. 10/1989
