Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
● Monica Lovinescu ● Arşavir Acterian
Mihai Dinu Gheorghiu, sosit cu soţia, va rămâne de data asta la Paris. Liviu Cangeopol ar fi deja la Roma, în drum spre Statele Unite. Au început să le dea drumul?
Monica Lovinescu, Pragul. Unde scurte V, Bucureşti, Humanitas, 1995, p. 215
Îl vizitez de la o vreme cât pot de des pe bunul, la ora actuală bietul meu amic, Hrandt Avakian, pictorul cu sufletul de aur. După o intervenţie chirurgicală cu diagnostic de prostată, doctorul a constatat că e şi cancer, drept care, după o vreme, i-au dat drumul acasă.
Născut la Alep, a fugit de furia turcilor dezlănţuiţi de turbare împotriva armenilor, pe care i-au căsăpit cu o ferocitate asiatică. Omul s-a salvat cu întreaga familie în ospitaliera Românie, unde se află de vreo 60 de ani. Are 89 de ani. E perfect lucid, de un stoicism rar întâlnit, împăcat cu gândul că moartea îl pândeşte.
Omul ştie că are cancer, dar nu se lamentează, aşteptându-şi sorocul cu deplină seninătate. Ba adesea tratează totul cu umor. De unde, înainte de a se îmbolnăvi, era vizitat de nenumăraţi cunoscuţi, de la o vreme e singur, doar cu asistenţa exemplară a sorei lui, vajnica şi neobosita Beatrice. Are noroc şi de un medic exemplar, des prezent la datorie: doctorul Gheorghiu.
Frate şi soră, şi-au dăruit toată avuţia (tablouri, bijuterii, mobilă de stil asiatic etc., toate alese cu mare pricepere) statului (vezi Muzeul Colecţiilor).
Petru Creţia publică în "Viaţa Românească" (iulie 1989, nr 7), câteva însemnări despre Eminescu, nespus de elocvente şi dădătoare de gânduri cititorului, mie în ocurenţă.
Un singur lucru m-a nedumerit în nota despre "Un monolog poetic inedit": accentul parcă polemic (deşi poate îndreptăţit) din notele despre o poezie despre care Perpessicius spune, "fără mult temei", că aduce a traducere, "afiliind-o vag şi eronat Glossei", ca fiind pe aceeaşi temă, a lumii-scenă.
Poate greşesc, dar nu mi se pare că versurile la care se referă Petru Creţia sunt "afiliate vag şi eronat Glossei", deşi îmi dau seama că versurile cu pricina merită întru totul comentariul inspirat, exegeza revelatoare a comentatorului, căruia îi suntem debitori nespus de mult. Perpessicius, căruia îi datorăm cel puţin tot atât cât şi lui Petru Creţia (dat fiind şi faptul că a fost iniţiatorul tipăririi operelor complete eminesciene), poate că n-ar trebui să fie luat în răspăr pentru un lucru discutabil, chiar dacă a greşit în unele privinţe şi numai dacă a greşit cu adevărat. Dacă s-ar face o analiză aprofundată a versurilor incriminate, respectiv "Glossă" şi "Sunetul păcii" (descifrate de Aurelia Creţia Dumitrescu), înclin să-i dau dreptate lui Perpessicius, recunoscând că "Sunetul păcii", doldora de multiple semnificaţii, n-ar fi trebuit publicat în "Exerciţii şi Moloz" (Opere, V, p. 646-650).
La vârsta de 31 de ani, Haig, fratele meu drag, scria din Roma, la 11 august 1935, Marietei Sadova, care se afla la Bucureşti:
"Zilele fug, încotro nu ştiu, dar ştiu că mi te aduc, iubire. Acum, că ştiu când ne vom vedea, Dumnezeu îmi spune că va fi bine, că această despărţire va fi ultima din viaţa noastră, dacă îl vom asculta. Totul, totul este în lauda despărţirilor şi a iubirii, căci totul vine de la Dumnezeu. De aceea, zi şi noapte, mulţumesc lui Dumnezeu. Şi laudă-L şi tu. Căci oricâtă aprindere şi zel am pune în această laudă, încă nu e de ajuns. Căci numai rugăciunea dă tărie sufletului faţă de duşman, numai rugăciunea îndepărtează răul, boala şi gândurile rele ale celor certaţi cu Dumnezeu. Ci eu vreau Numele Domnului în cinste mare, domnind în sufletul meu şi în al tău. Atunci munţii vor fi micşoraţi din loc şi limba duşmanului va tăcea, gândul lor rău se va stinge ca un cărbune în apă şi faptele lor se vor usca şi destrăma ca lepra în piele. Căci Domnul aude ruga noastră şi vede ce e drept şi ce e rău, şi pune în mintea noastră gând ca sabia, cuvânt ca biciul pune pe limbă, şi în braţ putere să alung duşmanul. De aceea laudă pe Dumnezeu. Te sărut, al tău Haig".
Citind această scrisoare, mă cutremur la gândul că fratele meu, care era pâinea lui Dumnezeu, preocupat - în afară de credinţa lui în Dumnezeu - de teatru mai mult decât orice altceva pe lume, a murit la 39 de ani, trimis de nişte ticăloşi pe front în linia întâi.
Arşavir Acterian, Jurnal în căutarea lui Dumnezeu, Institutul European, Iaşi, 1994, p. 208-210
