Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Distrugerea posibilă a Mănăstirii Cernica ridică întrebarea: memoria i-a împins vreodată la acţiune pe români? Ce face Biserica? Ce fac intelectualii, scriitorii, istoricii care există acolo?
Contra-întrebarea posibilă: în Rusia, unde sufletul popular este religios, de ce n-a putut nimeni să împiedice distrugerea bisericilor şi a trecutului? România şi Rusia au în comun această nenorocire: apatia poporului. Noaptea, pe malul apei Vavilonului, Isaia se tânduia gândindu-se la Ierusalim. Măreţia poporului evreu prin memoria pe care n-a pierdut-o niciodată!
Cine, care voce s-a ridicat pentru a salva ce putea fi salvat din trecutul românesc? Capitalul de memorie a fost prea subţire pentru a rezista asaltului timpului.
Sanda Stolojan, Nori peste balcoane. Jurnal din exilul parizian, Traducere din franceză de Micaela Slăvescu. Revizuită de Sanda Stolojan, Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 290
O mare parte din compatrioţii noştrii au fost victima unei farse care ar fi fost mai la locul ei de 1 aprilie. În ajun de An Nou s-a zvonit că şeful şefilor, în mesajul pe care ni-l adresează de obicei cu această ocazie, ne va face o mare surpriză. Putea să ne-o facă mai repede, dar, glumeţ cum îl ştim, şi-a ţinut gura, ca să dea drumul veştii minunate după primul cântat al cocoşului. Mulţi creduli au aşteptat cu sufletul la gură surpriza, gândindu-se că şeful ar putea să-şi anunţe retragerea, "abdicarea", cedând locul Tovarăşei sau beizadelei. În cel mai "rău" caz, putea anunţa solemn achitarea datoriei externe. Lungul şi prolixul său "mesaj" n-a conţinut nici o surpriză. Unii erau siguri că ea se va produce şi că ar fi fost promisă chiar la ultima plenară, într-un pasaj din cuvântare care n-a mai apărut în presă. Eu cred că totul a fost pus la cale de "băieţii" care se ocupă de răspândirea zvonurilor, acestea putând fi şi "pe bune". Scopul a fost atins: cetăţeni şi cetăţene ale scumpei noastre patrii s-au adunat ciorchine în jurul radiourilor şi televizoarelor în aşteptarea surprizei. Dar păcălit ca ultimul şi cel mai naiv puştan, românul nu şi-a pierdut umorul. A pus în circulaţie gluma macabră că surpriza pe care a vrut să ne-o facă şeful, dar s-a răzgândit, a fost aceea de a-şi petrece revelionul cu părinţii.
Boris Buzilă, În prezenţa stăpânilor. Treizeci de ani de jurnal secret la România liberă, Compania, 1999, 385-386
Telefon Radu, în fine! Sosit cu bine din America, plin de impresii copleşitoare. Cât aş fi dorit să fiu acolo, să mi le împărtăşească, să ne verificăm reciproc reacţiile! În schimb, aici, singur, năvălit de o avalanşă de stupidităţi. De la Anul Nou, victimă a tot soiul de personaje. Azi, Locomotiva, să mă invite la masă. Sunt bolnav, nu pot să ies. Nu-i nimic, vine ea până la mine. Chiar se prezintă, cu un coş de mâncare, ca Scufiţa Roşie: supă cu găluşti de griş, salată de boeuf, brânză cu smântână, pâine chiar, prăjituri! Ea, zice, îşi face un punt d’onor din a vizita "oameni singuri". Iată, acum vine de la Madam P., nevasta Ierbivorului; a făcut un infarct, nimeni nu-i deschide uşa, deşi Ierbivorul a ajutat, illo tempore, pe atâţia! După-masă merge la cineva... O ţine aşa timp de două ore. Aflu intimităţi de familie, aflu de nebunia soţului, de formele ei, de zgârcenia lui patologică, de cum l-a închis afară într-o noapte şi nu
i-a dat drumul în casă decât după ce el i-a pus o mie de lei pentru coşniţă, căci restul banilor îi ascunde toţi, iar ea ţine toată casa numai din salariul ei. După două ore pleacă, tocmai când venise factura consumului de gaz (1.600 lei!) şi eu nu aveam bani destui în casă. Îmi "pasează", pe scări, dintr-o imensă poşetă de moaşă, zece sute, să plătesc, zice, să nu mai amân, căci ei îi pot restitui oricând! – alte asemenea întâmplări: d-na V. mă invită pentru o după-masă "să citim scrisori vechi" de la blăjenii ei; părintele B., să-mi aducă Noul Testament de la Bălgrad, pe care Arhiepiscopia l-a reeditat şi costă doar 475 lei. Mă sună soţul Leontinei, care insistă să vin la ei, la masă, trimite el un vecin, un miliţian, să mă aducă cu maşina lui, pe urmă însă, dezolat, îmi transmite că miliţianul s-a-mbătat şi nu poate conduce, dar că vine fiul lor să mă ia cu... tramvaiul. După trei ore, alt telefon: tramvaiul nu circulă în ziua de 2! Rămâne pe altă dată. Prinţesa, şi ea, mă invitase de Ajun, să stăm la gura sobei, cu soţul ei, să "depănăm amintiri"; dar cum acest "miracol" (aşa-i zice), azi îmi telefonează să nu mai vin niciodată pe la ei, s-a răzgândit, ar fi şi "grotesc" să stăm aşa, în trei, ea, soţul şi cu mine, şi să vorbim ce? Despre vreme? O asigur că nici nu puteam să vin. Broştenica, urări de Anul Nou, în versuri: "Intrând într-un nou deceniu, să scrieţi opere de geniu..." Soţia fostului deputat: o să-mi arate ea opere de la Cioran către fostul ei soţ B., să văd eu cine e de fapt acest Cioran! Luţă M. să mă felicite şi să-mi anunţe (oficial!) că s-a despărţit de Betty, dar că vrea să mă invite la el într-o seară, la o vernisare prealabilă a unei expoziţii de fotografii pe care o tot pregăteşte de ani de zile, dar care acum, că s-a despărţit, e cazul să... Vom fi "numai între noi, băieţii", precizează el, adică el, profesorul Vl. cardiologul, M., senilul care se ocupă în urbe de "cultura de masă" şi de "opere de popularizare", Caco, ziaristul-prozator satiric etc. Media de vârstă: 60 de ani. Halal băieţi! În fine, azi, telefon de la doamna Hélène, care mi se plânge (după firitisirile de rigoare) că în mai multe texte recente despre Blaga, cartea lui Oprişan şi în altele, începe "a fi arătat cu degetul". I-a scris şi lui O.: "Domnule, puteai aştepta să fiu moartă!". Dar s-a săturat, ar vrea să dea o ripostă, s-a gândit să-mi arate mie, în exclusivitate, tot ce are ea de la Poet: scrisori, confesiuni, hârtiuţe, şi să-mi povestească ea, cum ar scrie ea o carte despre contribuţia ei la cultura română, prin faptul că datorită ei Blaga a depăşit de mai multe ori impasuri psihice grave, că ea l-a stimulat să scrie, că ea e la geneza multor opere filosofice, nu doar a multor poezii, lucru care se cam ştie, dar despre Trilogii, pe care ea le-a incitat, nu se ştie. Îmi va povesti, o să povestim, o să-i dau sfaturi bune cum să scrie ea această carte? Vine ea la mine, să nu vin eu la ea, căci "partenerul" ei de viaţă (chirurgul) e "cam mărginit". Şi nu vrea publicitate, nu vrea să se ştie. Ştim doar noi despre aportul ei la cultura română... Etc.
Mircea Zaciu, Jurnal. IV. 1985-1989, Albastros, 1998, p. 362-364
Cât de puţin îi trebuie omului pe pământ ca să fie fericit. Îmi amintesc cu groază de anii în care nu mai ştiam ce să facem (petreceri, baluri mascate, discoteci, beţii, desfrânări etc.) ca să umplem golurile din zilele libere de sărbători, zicând că eram fericită, ca în final să predomine plictisul, scârba şi bineînţeles dorinţa de ceva "nou", ceva neconsumat sau care să nu se mai sfârşească decât până mâine şi a doua zi să o luăm de la capăt. Nu-mi dădeam seama că acest "ceva nou în fiecare zi" se află în Biserică, inepuizabil şi nesfârşit, se află lângă tine oricând, lângă orice suflet zbuciumat, ba, mai mult, ne vorbeşte prin oamenii Lui, cum ne-a vorbit minunat în seara asta părintele Sofian. A vorbit despre sărbătoarea de mâine – Botezul Domnului – şi în general despre botez, umplându-mi inima de bucurie şi fericire în amintirea clipelor fantastice ale botezului meu, pe care nu le voi uita până la moarte.
Istoria cunoaşte patru tipuri de botezuri: primul a fost Potopul, care a însemnat de fapt o spălare a întregului pământ spurcat de întinarea la care ajunseseră primii oameni căzuţi, revigorându-se pământul doar cu Noe şi seminţia lui, care fuseseră găsiţi curaţi în faţa Domnului. Al doilea a fost al poporului evreu, cu Moise drept conducător, trecând prin Marea Roşie, prefigurând de fapt spălarea păcatelor adunate din împreunarea cu neamul egiptean din perioada robiei lor, timp în care mulţi au practicat închinarea la idoli. A urmat botezul lui Ioan, când acesta boteza în apele Iordanului cerând oamenilor să se pocăiască, şi, în sfârşit, ultimul Botez: al Domnului de către Ioan, care a avut ca scop sfinţirea apelor, a naturii şi a toată suflarea existentă pe faţa pământului, fiind superior botezului de pocăinţă.
De fapt îl şi lasă ca moştenire lumii, ca o ultimă poruncă, dându-le-o apostolilor după Înviere, când stă de vorbă cu ei în foişorul unde intrase prin uşile încuiate. Punând mâna Lui sfântă pe ei, le spune: Luaţi Duh Sfânt şi mergeţi botezând în Numele Tatălui, Fiului şi al Duhului Sfânt. Nu poate fi nimic mai clar ca aceste cuvinte. De aceea, avortul este o crimă dublă, pentru că îl privează pe acel suflet atât de viaţa pământească, cât şi de cea cerească, pentru că însuşi Hristos spune: Nimeni din cei nebotezaţi nu vor intra în împărăţia Cerurilor. Tristă şi gravă concluzie, ba aş putea spune înspăimântătoare, privind statisticile care arată cifre uriaşe de avorturi în lumea mare, ca să nu mai vorbim despre popoarele cu religii opuse creştinismului care, chiar dacă au auzit despre botezuri, nu numai că nu le practică, dar sunt chiar potrivnici. Atunci părintele ne-a explicat că tocmai acesta este sensul pentru care a îngăduit Domnul ca arhiereii, fariseii, cărturarii timpului în care a fost răstignit Mântuitorul, să nu creadă în învăţăturile Lui, iar după Înviere apostolii au plecat în toate colţurile lumii, aşa cum îi binecuvântează Dumnezeu, răspândind învăţătura lui Hristos, pentru ca tot pământul să cunoască, să creadă, să învieze şi să se mântuiască. Căci dacă poporul evreu îl primea pe Hristos, datorită mândriei de care suferă acest neam, ar fi dorit ca învăţătorul şi Mântuitorul să fie numai al lor şi nu ar fi permis celorlalte neamuri să se apropie de învăţătura Lui, considerându-se neamul ales în veci. De aceea este atât de important botezul în lume, încât există dovezi în istorie că Dumnezeu a primit în condiţii extreme şi în situaţii-limită suflete care se desprindeau din viaţa aceasta lumească brusc (copii nou-născuţi, oameni morţi în accidente, bătrâni) şi au fost botezaţi de cei apropiaţi cu nisip sau pământ, şi botezul a fost perfect valabil, sufletul fiind primit de Dumnezeu. Acestea s-au aflat prin îngăduinţa lui Dumnezeu de la unii din cei ce fuseseră în pragul morţii (nebotezaţi) şi, după botezul cu nisip sau pământ, şi-au revenit, dând Slavă lui Hristos, devenind apoi foarte buni creştini. De altfel, sublinia părintele, toate tainele celebrate în biserică au nevoie de un element material ca liant între pământ şi Cer. Împărtăşania are pâine, vin şi apă, Sfântul Maslu are uleiul, Botezul are apa. De aceea a îngăduit Domnul câteva sute de ani să coboare Sfânta Lumină la Sfântul Mormânt, transformându-se în foc (materie), ca fiind un alt liant între noi şi Cerul Sfânt. Ajută-mă, Doamne, şi pe mine să ating acest Foc Sfânt acolo, în locul Tău de Jertfă!
Monica Fermo, www.sfaturiortodoxe.ro
Citește pe Antena3.ro
