x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

"Afară-i frig, în casă-i frig..."

0
Autor: Paula Anastasia Tudor 17 Noi 2009 - 00:00
Am retrăit de curând, până să-ncea­pă agentul termic să gâlgâie prin calorifere, senzaţia biciuitoare pe care-o aveam la ridicarea din pat pentru a pleca la şcoală în vremurile predecembriste, în care agentul în­gheţa pe ţeavă, iar noi în case.

Din toamnă, când soarele stră­lucea din ce în ce mai palid, iar frigul începea să ne înghesuie, deoarece căldura lipsea cu desăvârşire din ca­lo­rifere, rămânând doar cea în­ma­gazinată peste vară prin pereţi, dar mai ales în suflete, deja nu-mi mai ve­nea să cobor din pat să plec la şcoală. Când scoteam nasul din plapumă şi simţeam cum aerul rece îmi atacă vi­rulent sinusurile, mă cul­cuşeam speriată înapoi, spu­nân­du-mi că nimic nu mă poate face să ies din cuibul pe care mă chinuisem să-l încălzesc toată noaptea - pentru că cel puţin jumă­tate din ea o petreceam dârdâind.

Trăgeau ai mei de mine din răsputeri, ba cu frumosul, ba recurgând la ameninţări, până ajungeam şi eu să conştientizez că, la un moment dat, tot va trebui să mă ridic din pat, chiar dacă era mult mai îmbietor gândul să-mi trag nişte cărţi sub plapumă şi să nu mai ies de-acolo până la vară. Era groaz­nic de frig. Deşi eram înhăi­mu­rată cu pijamale groase, vătuite, bluză de piele şi şosete flauşate în picioare, numai gândul mersului la baie pentru toaleta de dimineaţă îmi dădea fiori reci pe şira spinării. Pe undeva, poate că era mai bine că nu curgea nici la robinet apă caldă. Apa rece te mai călea şi ea un pic..., dar se poate spune şi că te amorţea de-a binelea.

După aceea nu mai pridideam cu trasul hainelor pe mine - câte reu­şeam, astfel încât să-mi păstrez o oarecare libertate de mişcare. Era un frig care-ţi străpungea nemilos epiderma, ducându-se ca-n brânză pâ­nă spre măduva osoasă, îmi clăn­ţă­neau dinţii, iar picioarele care se în­căl­ziseră abia în ultima oră de somn îngheţau pe loc bocnă. Poate că, din cauza frigului din casă, nu-l mai simţeam pe cel de-afară - nefiind neapărat mai gros îm­brăcată, ci în mişcare - unde mă mai dezmorţeau puţin şi razele soarelui care, oricât de ascuţiţi ar fi avut dinţii, tot erau mai calde decât caloriferele noastre.

Îmi amintesc şi-o poezioară pe tema asta: "Afară-i frig, în casă-i frig/ Deschid fereastra... şi-o închid/ Şi-ţi mulţumim Partid iubit/ Că ne-ai călit". Nu era mai puţin rău nici seara, chiar dacă băgam în func­ţiune reşoul făcut de tata - un BCA prin care şerpuia o rezistenţă, aşezat într-o structură din fier, după moda vremii - că nici aeroterme sau calo­ri­fere electrice nu se găseau. Şi doar într-o cameră (şi anume în bucă­tă­rie) că înghiţea kilowaţii cu lăcomie. Ieşise şi o poantă atunci, la final de '89, lansată tot de cei de pe la Europa Liberă. "Întrebare la Radio Erevan: «care-i cel mai feroce animal?» Răs­puns: «kilowatul, că înghite 4 lei» (deşi, dacă n-ar fi fost stabilizarea asta monetară, sau mai corect de­no­minarea, acum leii ar fi fost ca dino­zaurii - dispăruţi). Dar aveau "ei" grijă şi de lei pentru că zi de zi, de câteva ori şi preţ de câteva ceasuri, kilowatul intra în adormire. De fapt, era cam în hibernare sau poate în moarte clinică...

Nu se mai mişca nimic, frigiderele se decongelau (nu c-ar fi avut mare lucru în ele), re­şourile se opreau, în schimb se aprin­deau lumânările, iar toate ferestrele pâlpâiau. În afara serviciului zilnic, tata pe-atunci preda o mate­rie de specialitate la un liceu de spor­tivi cu profil "petrol şi gaze", la seral. Şi împărţeam amân­doi acelaşi felinar: el - pentru corectat lucrări, eu - pentru făcut teme. E adevărat, felinarul răspândea şi el ceva căl­dură, dar trebuia să stai cu mâinile lipite pe sticla lui. Probabil de-aia îmi pusesem şi mănuşile - să nu mă ard ca molia când îmi îngheţau mâinile. Ştiu că aveam nişte mănuşi din PNA, verzi, duble, cu un deget. Bunicele afară, la zăpadă, dar tare incomode când era vorba de scris cu ele în mâini.  Cu o căciulă - tot dublă - trasă peste urechi, fular şi şuba lui tata, tot nu puteam spune că mi-e cald. Iar scrisul..., scrisul în condiţiile astea era un chin. Caietul se hâia, mâna nu aluneca deloc pe foaie, iar din cauza mănuşilor, a frigului, şi a poziţiei chircite a mâinii înmă­nu­şate pe stilou mi se puneau cârcei. Dar ne mai încălzeam un pic în se­rile în care tata corecta lucrări, râzând cu poftă când ne mai citea de prin ele. Lăsând la o parte conţinutul care nici mie nu-mi spunea nimic, exprimarea era uluitoare pentru nişte liceeni. Drept pentru care nu am văzut prea multe note de 5 în lucrările acelea.
Citeşte mai multe despre:   jurnalul omului simplu

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de