"Afară-i frig, în casă-i frig..."

Am retrăit de curând, până să-nceapă agentul termic să gâlgâie prin calorifere, senzaţia biciuitoare pe care-o aveam la ridicarea din pat pentru a pleca la şcoală în vremurile predecembriste, în care agentul îngheţa pe ţeavă, iar noi în case.

Din toamnă, când soarele strălucea din ce în ce mai palid, iar frigul începea să ne înghesuie, deoarece căldura lipsea cu desăvârşire din calorifere, rămânând doar cea înmagazinată peste vară prin pereţi, dar mai ales în suflete, deja nu-mi mai venea să cobor din pat să plec la şcoală. Când scoteam nasul din plapumă şi simţeam cum aerul rece îmi atacă virulent sinusurile, mă culcuşeam speriată înapoi, spunându-mi că nimic nu mă poate face să ies din cuibul pe care mă chinuisem să-l încălzesc toată noaptea - pentru că cel puţin jumătate din ea o petreceam dârdâind.

Trăgeau ai mei de mine din răsputeri, ba cu frumosul, ba recurgând la ameninţări, până ajungeam şi eu să conştientizez că, la un moment dat, tot va trebui să mă ridic din pat, chiar dacă era mult mai îmbietor gândul să-mi trag nişte cărţi sub plapumă şi să nu mai ies de-acolo până la vară. Era groaznic de frig. Deşi eram înhăimurată cu pijamale groase, vătuite, bluză de piele şi şosete flauşate în picioare, numai gândul mersului la baie pentru toaleta de dimineaţă îmi dădea fiori reci pe şira spinării. Pe undeva, poate că era mai bine că nu curgea nici la robinet apă caldă. Apa rece te mai călea şi ea un pic..., dar se poate spune şi că te amorţea de-a binelea.

După aceea nu mai pridideam cu trasul hainelor pe mine - câte reuşeam, astfel încât să-mi păstrez o oarecare libertate de mişcare. Era un frig care-ţi străpungea nemilos epiderma, ducându-se ca-n brânză până spre măduva osoasă, îmi clănţăneau dinţii, iar picioarele care se încălziseră abia în ultima oră de somn îngheţau pe loc bocnă. Poate că, din cauza frigului din casă, nu-l mai simţeam pe cel de-afară - nefiind neapărat mai gros îmbrăcată, ci în mişcare - unde mă mai dezmorţeau puţin şi razele soarelui care, oricât de ascuţiţi ar fi avut dinţii, tot erau mai calde decât caloriferele noastre.

Îmi amintesc şi-o poezioară pe tema asta: "Afară-i frig, în casă-i frig/ Deschid fereastra... şi-o închid/ Şi-ţi mulţumim Partid iubit/ Că ne-ai călit". Nu era mai puţin rău nici seara, chiar dacă băgam în funcţiune reşoul făcut de tata - un BCA prin care şerpuia o rezistenţă, aşezat într-o structură din fier, după moda vremii - că nici aeroterme sau calorifere electrice nu se găseau. Şi doar într-o cameră (şi anume în bucătărie) că înghiţea kilowaţii cu lăcomie. Ieşise şi o poantă atunci, la final de '89, lansată tot de cei de pe la Europa Liberă. "Întrebare la Radio Erevan: «care-i cel mai feroce animal?» Răspuns: «kilowatul, că înghite 4 lei» (deşi, dacă n-ar fi fost stabilizarea asta monetară, sau mai corect denominarea, acum leii ar fi fost ca dinozaurii - dispăruţi). Dar aveau "ei" grijă şi de lei pentru că zi de zi, de câteva ori şi preţ de câteva ceasuri, kilowatul intra în adormire. De fapt, era cam în hibernare sau poate în moarte clinică...

Nu se mai mişca nimic, frigiderele se decongelau (nu c-ar fi avut mare lucru în ele), reşourile se opreau, în schimb se aprindeau lumânările, iar toate ferestrele pâlpâiau. În afara serviciului zilnic, tata pe-atunci preda o materie de specialitate la un liceu de sportivi cu profil "petrol şi gaze", la seral. Şi împărţeam amândoi acelaşi felinar: el - pentru corectat lucrări, eu - pentru făcut teme. E adevărat, felinarul răspândea şi el ceva căldură, dar trebuia să stai cu mâinile lipite pe sticla lui. Probabil de-aia îmi pusesem şi mănuşile - să nu mă ard ca molia când îmi îngheţau mâinile. Ştiu că aveam nişte mănuşi din PNA, verzi, duble, cu un deget. Bunicele afară, la zăpadă, dar tare incomode când era vorba de scris cu ele în mâini. Cu o căciulă - tot dublă - trasă peste urechi, fular şi şuba lui tata, tot nu puteam spune că mi-e cald. Iar scrisul..., scrisul în condiţiile astea era un chin. Caietul se hâia, mâna nu aluneca deloc pe foaie, iar din cauza mănuşilor, a frigului, şi a poziţiei chircite a mâinii înmănuşate pe stilou mi se puneau cârcei. Dar ne mai încălzeam un pic în serile în care tata corecta lucrări, râzând cu poftă când ne mai citea de prin ele. Lăsând la o parte conţinutul care nici mie nu-mi spunea nimic, exprimarea era uluitoare pentru nişte liceeni. Drept pentru care nu am văzut prea multe note de 5 în lucrările acelea.