"Douăzeci de ani de când «te-ai dus, dulce minune»…"

Nicolae Cristache este actor al Teatrului Naţional din Târgu-Mureş din 1988. Născut în decembrie 1959, Cristache a absolvit Institutul de Teatru din Târgu-Mureş. Este masterand în "Regia spectacolului contemporan" şi doctorand în "Arta teatrului contemporan". Este laureat al marelui premiu de interpretare la "Gala Tânărului Actor" de la Cos­ti­neşti, ediţia 1989 şi laureat al marelui premiu de interpretare la Festivalul Internaţional "Lucian Blaga", ediţia 1992.

Printre filmele în care acesta a jucat se numără "Fără lumini de poziţie" (regia Mihnea Columbeanu), "Fru­moasa din Pădu­rea Adormită" şi "Absolut nepre­vă­zut" (regia Radu Popo­vici). În teatru, a jucat în peste 70 de spectacole, "O noap­te furtunoasă", "Opera de trei parale", "Tache, Ianke şi Cadâr", "Îm­blân­zirea scorpiei" fiind doar o parte dintre ele. În prezent, este director artistic al Teatrului Naţional din Târgu-Mureş şi cadru didactic la Catedra de Actorie a Universităţii de Artă Teatrală din Târgu-Mureş.

"Da... Se împlinesc douăzeci de ani de când eu şi soţia mea, Rodica Baghiu, am fost laureaţii Marelui Premiu la «Gala Tânărului Actor». Douăzeci de ani... când au trecut nici n-am simţit... N-am mai avut timp să ne mai gândim la acel moment.

Am muncit de ne-am spetit pentru Thalia. Am fost, suntem şi, mai mult ca sigur, vom muri sclavii ei. O «sclavie» care ne-a înnobilat, purificat şi ridicat deasupra mizeriei cotidiene. Care-a fost, este şi nu ne interesează dacă va mai fi. Da, suntem indestructibili... ne încăpă­ţânăm să existăm (noi, sclavii Thaliei).

Dar să revenim la vara lui 1989. Costineşti, foarte mulţi candidaţi, o căldură insuportabilă, şi afară, şi-n incinta sălii de spectacole a hotelului Forum, ticsită de suflete dornice de-a savura recitalurile actoriceşti. Din juriu au făcut parte Ghighi Bejan, Rodica Mandache, Natalia Stancu, Ludmila Pantajoglu... îmi cer scuze faţă de ceilalţi membri ai juriului pe care, din păcate, nu mi-i mai amintesc. Preşedintele juriului a fost dl Mihai Mălaimare, care, imediat după ce-am terminat recitalul, a venit la noi şi ne-a felicitat, spunându-ne că-i pare foarte rău că nu i-a venit lui ideea de-a realiza un asemenea recital (colaj din poezia de dragoste a lui Eminescu şi a Veronicăi Micle). Nu vreau să exagerez, dar a fost atât de impresionat de prestaţia noastră încât ochii îi erau plini de lacrimi. Când eşti tânăr şi la început de drum, o asemenea felicitare, venită din partea unui profesionist desăvârşit, nu o poţi uita toată viaţa. Din acel moment, rezultatul competiţiei nu ne-a mai interesat.

Aveam încă în urechi aplauzele publicului care, la finalul recitalului, au cutremurat sala de spectacole cufundată preţ de patruzeci de minute într-o linişte mormântală, presărată doar de suspinele înăbuşite ale celor aproximativ trei sute de «martori» ai unicei reprezentaţii cu recitalul «Şi te-ai dus, dulce minune». Ce-şi mai puteau dori doi tineri actori, îndrăgostiţi unul de celălalt şi îmbrăţişaţi de public?

Probabil că, pe alte meleaguri, după un asemenea succes viaţa unui actor se poate schimba radical: oferte de la teatre, contracte, filme, interviuri, televiziuni, bani...

La noi însă lucrurile au stat, stau şi probabil vor mai sta cu totul altfel. Adică nimic din tot ce-ar fi fost normal să ni se-ntâmple.
Mai mult decât atât, premiul ne-a fost decernat aproape pe furiş şi-ntr-o viteză foarte mare. De ce?! Pentru că Eminescu, în acea perioadă, căzuse în dizgraţia mai-marilor zilei. Aşa că ne-am luat frumuşel trenul şi ne-am întors, la fel de umili, în Satu-Mare, pentru a ne continua stagiatura.

Douăzeci de ani de când... «te-ai dus, dulce minune»... Fotografii ale acelui eveniment, din păcate, nu avem. Parcă totul s-a potrivit astfel încât să desăvârşească o unică reprezentaţie, un fulger la lumina căruia s-a putut vedea, preţ de patruzeci de minute, «ce s-a ales din două vieţi...». O mână de cuvinte cărora abia le-ar da un preţ aduce­rile aminte!"