Învăţământ politic o dată pe lună

Elena Munteanu locuieşte în comuna Havârna, judeţul Botoşani, şi este profesoară de limba română, gradul I. În 1989 avea 42 de ani şi lucra la şcoala din aceeaşi localitate. Ea îşi aminteşte de orele de învăţământ politic, obligatorii pentru profesori.

"O dată pe lună, oamenii de la catedră deveneau elevi examinaţi fără milă de activiştii veniţi de la judeţ. Se dezbătea politica partidului şi se dădeau calificative. Îmi amintesc sala imensă în care eram adunaţi toţi dascălii din comună, adică vreo 40-50 de oameni, tineri şi vârstnici deo­po­tri­vă, emoţionaţi, speriaţi şi înarmaţi cu agende în care se cons­pectau dicursuri de la plenare, congrese, directive ale partidului şi alte bazaconii. Dacă prima parte a în­trunirii decurgea bine – doamnele se întâlneau şi vorbeau de-ale lor, iar bărbaţii «făceau» politică –, greul venea când începea ora propriu-zisă. Cele mai vitregite erau femeile, care cu greu îndrugau câteva vorbe referitoare la tema pusă în discuţie. Norocul lor era că, fiind conştiincioase, aveau totul pus pe hârtie. Dar cum să deschizi caietul? Era o ruşine şi nu trebuia să fii văzut de cel care te examina!

Unii dintre noi, mai curajoşi, spuneau totul expresiv, cu punct şi virgulă, alţii, mai timizi, se pierdeau în faţa auditorului, ba chiar luni în şir nu li se auzea vocea la acele şedinţe. Grele vremuri, neplăcută postură! Învă­ţă­mân­tul politic se ţinea de regulă seara, după ore, şi, cum pe atunci economia de energie era la modă, nu o dată am ră­mas fără curent. Ţin minte că într-o seară, în timpul învăţământului politic, s-a luat lumina şi atunci s-a făcut o linişte de mormânt. Ideile până atunci fluente s-au înecat în beznă şi am rămas cu toţii muţi! Dar nu a durat mult şi omul de serviciu a adus două lămpi, iar problema s-a rezolvat. Să fi văzut ce frumos se plimba lampa în funcţie de cel care lua cuvântul!
N-o să vă vină să credeţi, dar mulţi dintre noi încheiam anul cu calificativul «insuficient», ceea ce însemna mare ruşine în faţa colectivului!

Una dintre tinerele învă­ţă­toa­re de atunci s-a numărat şi ea, la sfârşitul lui 1988, printre cei notaţi cu «insuficient», deci era corigentă la politica partidului! Asupra ei au început să se facă presiuni să devină membru PCR. Şi cum, atunci când intrai în partid, în faţa organizaţiei de bază ţi se puneau o sumedenie de întrebări pentru a se constata dacă eşti pregătit politic, învăţătoarea avea motivul să refuze înscrierea în partid pe baza ca­lificativului! Dar exista o normă şi la numărul de membri noi, aşa că nu a mai interesat pe nimeni calificativul ei. După multe insistenţe, la începutul anului 1989 a devenit membră de partid, dar, după cum se ştie, nu s-a bucurat prea mult de această «onoare»!"