x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

În secuime deschideam geamul, să nu ne doboare căldura

0
13 Noi 2009 - 00:00
Aşa povesteşte mama despre 1989, când era profesoară în secui­me, la Miercurea-Ciuc:

"Amintiri din 1989. Sau din 1986, sau 1988... Întâmplările anilor din urmă ai «Epocii Ceauşescu» ies din cutiuţele lor de timp, se suprapun, se amestecă, zilele sunt cam la fel şi nu mai ştiu din ce an era episodul în care mă băteam pentru gâturi de pui sau picioare de porc, mergeam pe şantier cu copiii după mine, amestecam româna cu maghiara la magazinul de electrice...

Evenimentele semnificative, întâmplări care ar merita să rămână în memoria copiilor... poate şi a nepoţilor, ţin strict de viaţa de zi cu zi, de terminarea facultăţii şi repartiţie (cât mai departe de casă, de preferinţă; adică aşa prefera partidul, nu îm­pricinaţii), de naşterea copiilor, de nebunia supravieţuirii în nişte vremuri pe care ne străduim să le uităm.

Nu ştiu ce înseamnă întâmplări pe care merită să le povesteşti, ceva deosebit, ceva care să îţi fi influenţat în mod dramatic viaţa. Din fericire, nu am asemenea amintiri.

Nu am am avut în familie sau printre prieteni oameni care să fi fost «săltaţi» de Securitate sau care să fi fost daţi afară din facultăţi sau din servicii pentru că ar fi fost legaţi într-un fel sau altul de «vechiul regim», nu am fost disidentă şi nici măcar nu îmi amintesc să fi cârcotit contra regimului. Pentru că am avut treburi mult mai importante, adică să supravieţuim...

Idealul nostru cel mai înalt, o lungă perioadă de timp, fie că era 1986 sau 1989, a fost să avem ce să punem pe masă şi, eventual, să citim o carte sau să mergem la un film la «Cinematecă». Poate părea o degradare din frumoasa condiţie de fiinţă umană, dar asta era realitatea. O coadă la portocale şi triumful final... 5 kg şi senzaţia de învingător. Veneam aproape ţopăind de bu­cu­rie, intram în casă şi le aruncam... e clar că era 1989, erau toţi copiii prezenţi la culesul portocalelor din cele mai ascunse cotloane. Bucuria lor era nebunia care se dezlănţuia, tăvăleala generală care urma... Bucuria mea era puţin mai «complexă»: reuşisem încă o dată să le aduc vitamina naturală. Deşi copiii mei nu făceau parte din categoria celor cărora le lipseau prea multe.

În 1986, la terminarea facultăţii, fusesem repartizată la Miercurea Ciuc. Ceea ce la început părea o ca­tastrofă desăvârşită, departe de mama, cu primul copil lăsat în braţele soacrei, camera de cămin în care locuisem câteva luni până când partidul ne repartizase primul apartament, într-o zonă mai muncitorească, s-a dovedit a fi biletul nostru de intrare într-o viaţă mult mai liniştită şi mai confortabilă.
Acolo totul se desfăşura într-un alt ritm şi după alte reguli decât în Bucureşti. Zonă de secui cu mulţi români implantaţi cu forţa, aduşi din zonele cele mai sărace ale Moldovei şi Olteniei, cu un potenţial latent de tulburări etnice, determina partidul să fie cu ochii în patru, dar şi să «dea»: dădea căldură, dădea alimente la «liber» mult mai multe decât în alte părţi ale ţării.

Mama, la Bucureşti, clănţănea continuu de frig şi mai punea câte o haină peste multele deja adunate, eu deschideam pe­riodic geamul, ca să nu doboare căl­dura. Probleme cu ungurii?! Nu aveam timp nici unii, nici alţii de aşa ceva, eram prea ocupaţi să trăim. Ne acceptam şi supravieţuiam împreună. Am început să învăţ limba maghiară în cancelarie, ca să nu fac ochii mari şi să râd când trebuia, de fapt, să mă întristez când colegele po­vesteau în pauze. Sau să îmi în­ţeleg băiatul, care venea de la gră­di­niţă cu tot felul de cereri.

În vara lui 1989, mă împărţeam între un nou-născut şi doi ceva mai răsăriţi, care începuseră să vorbească o româno-maghiară care îmi dădea fiori, alimentată şi de «fata» care avea grijă de cea mică. «Fata» era dintr-un sat de lângă Miercurea Ciuc şi amesteca tot ce se putea amesteca din cele două limbi, dar până la urmă ne înţelegeam şi era de ajutor în traducerea dorinţelor formulate vehement de băiat. Când lipsea era mai grav. Într-una dintre zilele ei libere, băiatul meu a venit de la grădiniţă şi a cerut «lapta». Normal că i-am dat lapte, deşi părea ceva mai ciudat la ora 4:30-5:00. Doar că nu l-a mulţumit deloc şi a cerut, de data asta evident supărat, din nou «lapta». Mai aveam şi lapte bătut... Refuzat cu bătut din picior şi supărare mare... Lapte cu cacao??!! Nu se prea găsea cacao, dar, mul­ţumită cunoştinţelor care ve­neau de la rudele din Ungaria, mai aveam şi aşa ceva prin casă... Urlete şi trântit de pământ. Fetele au în­ceput să ţipe şi ele din simpatie. Era un vacarm cumplit şi vecina de jos, Ildiko neni, a venit să vadă dacă am început să îmi omor copiii în bătaie. Noroc că fusese bucătăreasă la cantina partidului şi ştia şi ro­mâneşte foarte bine. Bietul meu copil neîn­ţeles voia o minge...

Învăţam toţi maghiara şi aveam prieteni buni, medicul pediatru, excelent profesionist altminteri, se înţelegea foarte bine cu copiii în limba lui. Şi cu mine, în limba mea. În noiembrie 1989, după mai multe episoade de pneumonie ale celei mici, a trecut într-o seară pe la noi şi mi-a spus: ia copilul, du-l la Bucu­reşti, la părinţi, că altfel rămâi doar cu doi. Şi mai bine ar fi dacă aţi reuşi să vă întoarceţi toţi acasă. Nu se ştie ce vremuri vin!

Ştiam în linii mari ce se petrecea în jurul nostru, dar nu ne imaginam că vorbele lui o să devină realitate nu după multă vreme... Copilul a fost expediat la Bucureşti, noi am rămas şi am petrecut Crăciunul lui '89 cu prietenii noştri maghiari, veniţi din proprie iniţiativă să stea cu noi, pentru orice eventualitate, sau cum ne-a spus Enikˆ: vă bate la uşă vreun un­gur beat, care are el ce are cu românii şi în nebunia asta se răzbună pe cine poate... Şi am rămas prieteni şi acum, mai vorbim pe Messenger, mai schim­băm o impresie despre viaţa noastră de atunci şi cea de acum. Era bine şi atunci, e bine şi acum. Suntem oameni simpli, care vor să trăiască şi să îşi vadă copiii bine. Şi nepoţii, dacă s-ar putea. Şi care îşi amintesc şi bunele, şi relele unei perioade din viaţa lor de oameni simpli."
a consemnat Ioana Beldiman
Citeşte mai multe despre:   jurnalul omului simplu

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de