x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Luni, după Sf. Ion

0
Autor: Paula Anastasia Tudor 09 Ian 2009 - 00:00

În ianuarie ’89 se făceau ulti­mele retuşuri în apartamentul în care urma să ne mutăm. Fiind o fa­milie cu doi copii – fată şi băiat – ai mei făcuseră cu câţiva ani înainte o cerere la întreprindere pentru un apartament cu patru camere. Pe vremea aia se putea!





Până atunci locuisem într-unul de trei, dar devenise oarecum neîncăpător că, deh, crescusem şi nu mai puteam împărţi aceeaşi cameră cu frate-miu. Oricum, de ceva ani, camera mea era sufrageria. Un adevărat chin, pentru că trebuia s-o ţin lună. Era totuşi cameră comună, cameră pentru musafiri...

Aveam 15 ani şi jumătate pe-atunci, iar Victor, fratele meu, mergea pe 19. El, după ore, se ocupa cu şmirgheluitul, vopsitul, chituitul... în fine, de ultimele finisări ale noului apartament. Dar cum în ianuarie casa era nelocuită, acolo se mai puteau desfăşura şi alte activităţi... sociale. "Ţin minte că era într-o luni, pe 9 ianuarie, că sâmbătă, de Sf. Ion, fusesem acolo cu o fată. Ăsta e reperul, că, de fapt, aia e ziua memorabilă!", îmi repovesteşte Victor tărăşenia. "M-am dus cu ea să-i arăt apartamentul (eram la faza de vopsitorii) şi ai noştri erau la finu’ Ion. Şi, când au plecat de-acolo, au luat-o pe jos – că nu prea mergeau autobuzele – şi s-au oprit la apartament... Când am auzit cheia-n uşă, să-mi vină rău, nu alta! Ea a fugit repede la baie. Dar în zăpăceala aia, n-a mai apucat să-şi tragă ciorapii, că deja întârziase cam mult şi mama tot întreba dar cine e, da’ de ce stă atâta-n baie, i-e rău? De-astea. Aveam nişte foi de polistiren... mă rog. Şi era un frig şi-o gheaţă afară..., începuse şi să ningă, noapte... şi a întrebat-o mama foarte uimită "da’ tu nu porţi ciorapi nici iarna?" că am plecat împreună de acolo până la gară...

După două zile, luni, pe 9 adică, aveam practică. Erau două zile pe săptămână de ate­lier – luni şi marţi. Dar în lunea aia nu s-a făcut din nu ştiu ce motiv. Şi, strângându-ne noi mai mulţi colegi în curtea liceului, am hotărât să mergem la noi la apartament să bem o cafea (avea Leo, cred, sau Ancuţa... un pachet de cafea pentru cineva, că taţii lor erau navigatori). Eram vreo 10-12 inşi, cu tot cu fete, şi-am zis să trecem pe la alimentara de la gară mai întâi să luăm sticks-uri şi alte chestii de-astea, dar am luat şi nişte vin. Atunci nu era legea cu vânzarea la minori, dar, oricum, noi aveam toţi 18 ani împliniţi. Şi dă-i, şi dă-i, şi sticlele se tot duceau. Eu am început să le povestesc toată tărăşenia cu apartamentul, că-mi mâncase zilele (Victor a lucrat săracul acolo câteva luni bune, iar în ultima lună, activitatea devenise zilnică. Pe lângă asta, fiind în clasa a XII-a, avea şi Bac, şi examen de admitere, aşa că timpul lui liber devenise inexistent.

Dar, oca­zional, mai apăreau şi astfel de oportunităţi... de acti­vităţi, să le spunem, extra-curriculare – n.r.). "Că am muncit ca la dilibau la apartamentul ăla. Şi muncă, şi şpăgi. Că ştii că nu se găsea nimic... nici măcar vase de WC... dacă ăla pe care ţi-l punea era ciobit, trebuia să dai şpagă să ţi-l schimbe. Dacă aveai cu cine să vorbeşti! A dat tata şpagă pe la TCL ca să poată pune parchet în loc de linoleum... A plătit şi parchetul, şi faianţa cu tot cu manoperă, că nu puteai să le iei altfel... şi am cărat marmura de la Tulcea pentru mozaicul veneţian din hol şi băi... deşi atunci toată marmura se ducea la Casa Poporului şi n-aveau voie să dea. Nimic! Atunci, la Tulcea, am găsit nişte bere rece la un colţ de stradă... (era foarte cald când am fost s-o luăm, prin august ’88) şi le-am dus ălora la carieră o ladă de bere. Rece gheaţă... şi cred că le-a plăcut şi de aia ne-au dat... Că la început toţi râdeau... Au zis că nici nu se pomeneşte aşa ceva... Că toată marmura merge la Casa Poporului. Dar şi-au făcut milă de noi şi ne-au dat un container cu spărturi...

Şi, tot povestind eu aşa, îţi dai sema că se comenta la greu, miştouri o grămadă, s-a terminat vinul! Dar ne-am dus şi-am mai luat. Şi, până la ora 12:00, eram toţi cuci. Şi ne-am pus pe cântat... îţi dai seama cum se auzea în apartamentul ăla gol! În blocul ăla gol! Că erau doar câteva familii care se mutaseră. Care, bine’nţeles, i-au spus lu’ tata că am făcut circ acolo, zarvă, scandal, că ne-am îmbătat... Seara, când au venit acasă, erau negri de supărare. Numa’ când i-am văzut mi-am dat seama: au aflat! Nu făcusem mi­zerie, nu stricasem nimic, strânsesem după chef, dar au găsit sticlele goale, miros de tutun ca la balamuc şi chiştoacele adunate într-o pungă. Ce mi-au mai făcut! Cum e posibil ca elevii să bea de dimineaţă? Să fumeze ca turcii!... Dar îi ştii şi tu... Vai de capul meu, multe zile a trebuit să vopsesc pe-acolo ca să-mi mai spăl din păcate." Îl întreb pe Victor de poze. "Păi, poze nu prea sunt, că aveam aparatul ăla Smena şi atunci făceai poze doar în concediu şi la mare, nu ca acum, la tot ce mişcă..."

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de