x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Studentul recicla de foame

0
Autor: Cristinel C. Popa 16 Feb 2009 - 00:00

În 1989, Anca Apostoae (39 de ani) era studentă la Facultatea de Me­canică a Politehnicii din Iaşi. "Vindeam sticle goale să înmulţim banii pentru mâncare, dar şi pentru cheltuieli... neprevăzute, chefuri, dat mare în faţa colegilor, aiureli etc. Aşa că cei trei «R» – recuperare, re­con­di­ţionare, refolosire – func­ţi­o­nau de la sine, de foame, la studenţi. Că nu era de mâncare în 1989 ştie toată lumea, dar pentru cei aflaţi departe de casa părintească, unde se mai încropea un borş sau o tocăniţă, era şi mai greu.



În căminele studenţeşti, foamea era stăpână. Iar banii, fiind foarte puţini, cu greu puteau acoperi lipsurile. Mulţi îşi vindeau cartela şi renunţau să mai mănânce la cantină. Apoi, se orientau. Cei cu bani luau pe sub mână, de la studenţii străini, cartele la cantină, însă aceş­tia erau destul de puţini. Ceilalţi, cei mulţi, luau de pe la alimentară ce se putea, că de găsit nu găseau mai ni­mic. Despre restaurant nici nu putea fi vorba, pentru că era scump şi, în plus, orarul aglomerat nu-ţi permitea să aştepţi chelnerul, care era, şi el, foarte aglomerat. În aceste con­diţii, îţi rămânea doar să te des­curci. Îmi amintesc şi acum cu câtă pof­tă priveam în vitrina unei alimentare situate în centrul Iaşiului (pentru că doar acolo se găseau, şi nu tot timpul) sarmale la borcan. Un astfel de borcan costa 28 de lei, cam cât şapte pâini, şi conţinea patru sarmale, fiecare cât jumătate de palmă. Erau umplute doar cu orez şi învelite în varză murată. De fapt, prea erau acre şi sărate, dar aduceau cu mân­carea de acasă. Măcar ca idee. Însă erau scumpe, aşa că trebuia să fac rost de bani. Şi, ca oricine student, aveam o singură soluţie la în­de­mâ­nă: să vând sticle şi borcane. Era, cum­va, în concordanţă cu politica vremurilor: reciclarea sticlelor şi borcanelor.

După ce le adunam şi le stocam sub pat, într-un lighean, pentru zile negre, trebuiau spălate perfect. Dar era imposibil, de exemplu, să speli o sticlă de ulei cu apă rece. Aşa că trebuiau improvizate soluţii. Foloseam bucăţele de săpun de casă, pentru că din magazine dispăruseră Perlanul şi Dero, sau, când nu aveam nici din acesta, celebra pastă de dinţi Cristal cu gust de banane.

Însă cum aceasta era absolut inutilă, pentru că nu făcea nici un dram de spumă, am găsit altă soluţie: foloseam bucăţele de hârtie de ziar care absorbeau destul de bine tocmai substanţele grase. Se umplea sticla un sfert cu apă, se punea săpunul sau ziarul şi se agita până te dureau mâinile, pentru că sticlele trebuiau să fie impecabil de curate, altfel nu ţi le primea la centrul de colectare. Însă mai greu era să le cureţi etichetele, pentru că pe vremea aia se folosea clei, nu glumă. Aşa că se rădeau cu cuţitul până se tocea lama, apoi cu un spălător din sârmă. În final, odată perfect curate, sticlele se puneau la scurs, se ştergeau până căpătau luciu, se aşezau în genţi ori sacoşe şi luau calea transformării în bani. Pri­meam foarte puţini bani, pe care îi cheltuiam pentru a cumpăra câte puţin din alimentele care se găseau în acea vreme la magazine.

Îmi amintesc că fiecare cartier avea un centru de colectare a sticlelor şi borcanelor. Luam frumos geanta şi mergeam, cum era şi firesc, la cel mai apropiat, în Buc­şi­nescu, zăngănind tot drumul. Însă, ajunsă acolo, hop, surpriza! Ba era închis, ba nu mai aveau ambalaje, adică acele cutii din lemn în care se puneau sticlele şi borcanele. Aşa că hai mai departe. În Tătăraşi, lângă piaţă, se primeau borcane. Era o baracă mare, din tablă, plină ochi cu ambalaje din lemn. Un bărbat între două vârste, cu un halat albastru foarte murdar şi umed, cu un chiştoc de Mărăşeşti în colţul gurii, analiza, ca la microscop, fiecare borcan ori sticlă. «Asta-i ciobită, ia-o înapoi! Âsta-i crăpat pe fund, nu merge. Iar de astea nu primim», le găsea el cusururi fix sticlelor de un litru şi borcanelor de 800 de grame, care mi-ar fi adus, fiecare, câte un leu. După vreo zece minute de ana­liză, le lua şi le trântea într-un colţ, apoi număra, plictisit, fostele borcane mici cu dulceaţa mamei şi fostele sticle de ulei atât de greu spălate! La final îmi dădea cam 35 de lei, bani pentru care muncisem spălând şi răzând etichete timp de trei ore peste 70 de sticle şi borcane."

Serviciul de email marketing furnizat de