Conserve de crap vânate de la "Vânătorul"

Când plecai de acasă pentru a face cumpărături, nu puteai da niciodată o oră fixă de întoarcere. Era o adevărată aventură. Nu ştiai unde ajungi, ce te aşteaptă şi nici când te întorci. Aşa s-a făcut că am plecat "la vânătoare", luând la puricat aproa­pe toate magazinele care-mi inspirau încredere şi pe care le suspectam c-ar primi marfă, adică ceva carne sau mezeluri.

Din magazin în magazin, exact ca în poveştile cu cei ce se depărtau, fără să vrea, prin pădure, după cules ciuperci, am ajuns şi eu tocmai în Centru. Aici, aveam de verificat magazinele din Piaţa Amzei şi pe cele din Romană. Am început cu Piaţa Amzei, unde dădeau roată, precum vulturii, mulţime de sacoşari, aidoma mie. Amuşinam cu toţii şi ne îndepărtam încordaţi şi cu urechile ciulite, astfel încât să ne întoarcem rapid, în primul magazin, la cel mai mic zvon sau chiar sunet care ne-ar fi dat de ştire că "s-a băgat ceva".

Până la urmă, după vreo trei ocoale ale pieţei, m-am îndreptat către cele două mari magazine, "Vânătorul" şi "Mistreţul" de la "Leonida", pardon, din vecinătatea Pieţei Romane. Aici, am dat o raită prin "Mistreţul" şi am ieşit cu sacoşa goală, dar şi cu un sictir de zile mari. Deznădejdea punea stăpânire pe mine şi durerea picioarelor începuse să mă îndem­ne la renunţare. Dar ce era să fac? Era vineri după-amiază şi nu aveam de nici unele.

Am intrat la "Vânătorul". Aici, am reuşit să cumpăr şase cutii de crap în sos tomat din acelea de 430 de grame. Cutiile astea conţineau bucăţi mari de crap şi un sos tomat minunat. Ce era să fac? Sloganul exista, chiar dacă nu-l puteam suferi noi, peşte exista, imaginaţie exista, deci şi noi puteam exista! Filosofie mare!

Cu prada în sacoşă şi mâhnire în suflet, am luat metroul şi m-am îndreptat către casă. Pe drum, îmi treceau prin minte tot felul de reţete de preparat peşte, dar nici una nu mi se părea grozavă, dat fiind că aveau la bază alţi peşti, ca să nu mai spun că ăia erau cruzi, nu gata gătiţi.

Am ajuns acasă şi am desfăcut o conservă. Oau! Ce privelişte mi­nunată şi ce miros divin mi-a stârnit potop în gură! Mda! Dar cam puţin pentru patru guri hulpave! Şi, uite aşa, mi-a venit ideea şi le-am înmulţit! Nu, nu eram un... ci doar o gospodină-mamă disperată!

M-am năpustit asupra con­servelor. Patru eram, patru am desfăcut. Am scurs sosul. Am tăiat opt cepe, câte două de fiecare conservă şi câte un cartof. E drept că nu aveam mai mulţi, dar mă gândeam că-mi vine mie o idee. Am mai curăţat şi dat pe răzătoare doi morcovi. Am pus ulei într-o cratiţă, am tăiat ceapa fideluţă, cartofii bucăţi mai mari şi le-am pus la înnăbuşit, împreună cu morcovul ras şi un praf de sare. Când toate s-au pătruns bine, am pus peste ele sosul de la peşte, încă o lingură de pastă de bulion diluată cu o cană de apă fierbinte, două foi de dafin, feliuţele a cinci căţei de usturoi, o linguriţă de oţet şi le-am dat în fiert cam 10 minute, după care am pus bucăţile de peşte, am pus o jumătate de linguriţă de zahăr, am dres cu sare şi piper, apoi le-am dat la cuptor pentru 10 minute.

A ieşit un fel de plachie minunată. Dar, cum odată pornită, nu m-am putut opri cu una, cu două, am pus de un orez, în care am ras un morcov şi am tocat o ceapă mică. L-am dat la cuptor! Cum pentru ce? Mergea cu peştele, dar şi ca bază pentru un alt sos, ori... mai ştiu eu ce se ivea! Să fie acolo! Îmi venise ideea aia pentru sporit! Ce, nu încăpeau în farfurie trei linguri de orez peste care puneam sos şi o bucată de peşte? Sau în situaţia în care aveam noroc şi prindeam raţia de cinci ouă de persoană, un adevărat "câştig la loto", şi puneam câte un ochi pe trei linguri de orez, cu nişte salată de varză murată, era ceva rău?