Copiii handicapaţi de la Jucu

"Pe unul l-au adus cu două cioturi în loc de mâini. Porcii îi mâncaseră mâinile pe când avea un 1 sau 2. Un altul nu avea braţe, a învăţat să scrie ţi­nând stiloul în gură. Alţii erau «târâtori», aşa cum le ziceam noi, adi­că nu aveau picioare. Nu le trimiteau cărucioare, aşa că se târau toată ziua prin tot căminul. Din când în când, pe unii mai veneau şi îi mai luau străinii. Apoi nu se mai auzea nimic de ei."

Aşa îşi începe povestea fostul administrator al leagănului pentru copii cu handicap fizic din satul Jucu, judeţul Cluj-Napoca. În anii '80, destinele a zeci de generaţii de copii au fost ma­cerate între pereţii a ceea ce pentru ei era "acasă". 

Acolo au învăţat mormolocii ponosiţi, cu ochi mari, că nu se au decât unii pe alţii. Acolo s-au învăţat cu bocancii băgaţi cu silă în sufletele lor de familiile care îi aruncau în leagăn fără să se uite în urmă. Acolo s-au obişnuit cu mirosul greu de clor de la hainele spălate şi întinse sus, în pod, şi să îşi ignore vieţile putrezind la lumina becului. Când se făceau mai mărişori, mormolocii ponosiţi, cu ochi mari, erau scoşi în curtea vieţii. Unii se întorceau la familiile care îi lăsaseră la leagăn, alţii îşi făceau un rost al lor.
Cu cei mai mulţi nu se ştie însă ce s-a în­tâmplat.

"Blestemaţii" şi "târâtorii"
În leagănul pentru copii cu handicap din Jucu, în anii '80 ajunseseră să fie înghesuite aproximativ 400 de suflete. Leagănul era unic în România, motiv pentru care erau aduşi copii din toate colţurile ţării. "Cei mai mulţi erau aduşi din Moldova, îşi aminteşte Maria Ţala, fostul admi­nistrator al centrului de la Jucu. Ne era foarte greu. Trebuia să ne încadrăm cu masa fiecărui copil în suma de 18 lei. Atât plătea sta­tul pentru fiecare dintre ei.

Grija noastră de la leagăn era să le asigurăm cel puţin 300 de grame de pâine. Noroc că grădina leagănului era mare, iar acolo cultivam mereu fasole, ardei, roşii. Făceam câte 800 de litri de bulion, creşteam porci, deci co­piii nu ajungeau să sufere de foame. Nici cu căldura nu o duceam mai bine.

Uneori era atât de frig, încât îţi îngheţa apa cu care spălai pe jos. Trebuia să ne încadrăm în cota pe care ne-o impuneau de la centru. Nu ne încadram aproape niciodată. Când era foarte frig, suplimentam păturile, le dădeam câte trei pături în plus. Cote erau şi pentru furajul porcilor. Dar aici, la Bonţida, fiind atunci o crescătorie de porci, mai ciupeam şi de la ei, mă mai înţelegeam să-mi mai dea furaj."

Femeia îşi aduce aminte că nici detergentul şi dezinfectantul nu erau suficiente. Astfel încât angajaţii centrului se vedeau mai mereu nevoiţi să cerşească leşie la femeile satului. "Căminul aparţinea de Direcţia Muncii. Ne ziceau că dau detergent şi dezinfectant în funcţie de numărul de copii. Dar mie cum să-mi fi ajuns, când ai mei erau târâtori, zi de zi cu pantalonii murdari de la târât?" - întreabă fostul administrator.

"Era foarte multă mizerie. Şi când am ieşit de-acolo, tot milă mi-a fost de ei", rememo­rează şi Zamfira David, fosta magazineră. Maria Cuibuş şi Valeria Man, fostele bucătărese ale centrului, scot la iveală alte amintiri triste. "De Sărbători, pe cei mai mulţi nu îi lua nimeni acasă. Rămâneau aici. Nu primeau cadouri de Crăciun, dar noi, ca bucătărese, le făceam atunci mâncare un pic mai deosebită, ca să se simtă şi ei bine. Sau dacă tăiam porc, mereu le duceam şi lor table de slănină. Şi ei la fel, când primeau mâncare sau suc, ne chemau să ne dea, erau copii tare buni."

Copiii din Jucu nu îşi sărbătoreau zilele de naştere. Toţi cei născuţi într-o lună erau strânşi la grămadă şi sărbătoriţi într-o singură zi, cu tort, de angajaţii mai miloşi. "De la Bucureşti, doar la 3 decembrie ne dădeau cele trebuincioase  ca  să le facem torturi şi să-i sărbătorim, pentru că atunci era ziua handicapatului", adaugă Maria Ţala.

"Porcii îi mâncaseră mâinile"
Gheorghe Bucur a lucrat la casa de copii grădinar pentru un salariu de 2.800 de lei. "Deşi erau copii blăs­tă­ma­ţi, ca unul care avea  cioturi şi căruia por­cii îi mâncaseră mâinile din nea­ten­ţia părinţilor, sau târâtori, fără pi­cioare, care se rupeau d-aci, de la mij­loc, vreo câţiva dintre ei au ajuns sus, la facultate - spune Nea Bucur cu rotocoale de mândrie în ochii vii. Unul chiar director de bancă în Sebeş. Cei mai mulţi dintre ei repetau însă şi de trei ori anul până treceau clasa. La începuturi erau vreo 180, apoi, înainte de 1989, au ajuns să fie vreo 400. Îi ţi­neau aici până terminau opt clase, apoi, care aveau cap mergeau mai de­parte, la liceu sau la şcoala de meserii."

Centrul avea pe lângă şcoala generală şi una de meserii, unde copiii puteau învăţa croitorie sau cizmărit. Mulţi dintre ei învăţaseră atât de bine să croiască şi să repare cizme, încât adesea jucanii preferau să nu mai meargă la oraş la reparat cu cizmele, ci să apeleze la copiii de la centru. "Era unul, Florin, nu avea o mână de la cot, dar era foarte dibaci. Îi plăcea să facă pantaloni pe la oamenii din sat", povestesc bucătăresele. Centrul le mai oferea  copiilor şi ore de muzică, ore de recuperare, existau pian, televizor, dar şi un cor.

Portarii brancardieri
Copiii care nu aveau picioare se deplasau târându-se pe podelele casei de copii, pentru că statul nu le dădea cărucioare. Cei mai norocoşi dintre ei, care mai aveau un picior sau care nu aveau un handicap atât de grav, primeau cârje. Din fier. Sau proteze din lemn, pe care, pe măsura creşterii, le tot schimbau. Cei care îşi pierduseră însă picioarele aveau ca singură op­ţiune târâtul. "Portarii erau folosiţi şi pe post de brancardieri, pentru că nu aveam. Când era de mers la masă, portarii îi cărau în spate. În fişa postului la portar scria şi că trebuie să care în spa­te copiii-târâtori", povesteşte Ma­ria Ţala.

Camerele centrului erau mobilate auster, cu şase paturi într-o cameră şi două dulapuri cu două despărţituri. Paturile erau de fier, ca de spital. În anii '80 ajunseseră să aibă deja zeci de ani de uzură în spate. Înainte de Revoluţie, în condiţiile în care numărul de copii atingea 400, a fost amenajată şi o cameră cu 16 paturi (după 1989 s-a transformat într-o capelă). A fost şi o perioadă când copiii stăteau şi câte doi  într-un pat.

"Veneau, îi luau şi nu se mai auzea nimic de ei"
Nimeni nu îi iubea pe copiii de la leagănul din Jucu. Când se ştia că orice copil e frumos, ce să faci cu unul handicapat? An­ga­jaţii se ataşaseră însă de ei. De vrut, nu-i voia nimeni. "Doar străinii îi mai luau. Pe unul ştiu că l-au dus în Anglia, pe altul în Suedia. Nu se mai auzea apoi nimic de ei. Pe ăla care l-au dus în Suedia se zicea că l-ar fi folosit la circ, pentru că era un pitic. Profesorul de geografie de-atunci mi-a spus că anul trecut, la Cascada Niagara, s-a întâlnit cu unul dintre foştii noştri copii", spune Maria Ţala.

Străinii trimiteau ajutoare la Jucu, dar, potri­vit fostului administrator, ajutoarele trimise de străini uneori erau doar o formă de-a aduce în ţară mărfuri interzise.
"Odată, când am primit ajutoare, au venit controale de la Bucureşti să vadă ce-am primit, pentru că se băgase în ţară nişte aparatură, pe seama noastră, cum că sunt ajutoare pentru Jucu", îşi aminteşte fostul administrator.

Mai rău a fost când, "după Revoluţie, străinii veneau şi aduceau o mână de jucării şi hăinuţe, pe care copiii se încăierau, iar ei filmau cum se încaieră sute de copii pe trei haine şi două  jucării, apoi se duceau şi dădeau la televizor, în străinătate, ca să arate ce rău e la noi", rememorează fosta magazi­neră Zamfira Ovidiu.