Cozi de zile întregi la Teatrul Mic

Era foarte uşor să pui în lucru o piesă de teatru în anul 1989. Nu trebuia decât să faci frumos la tovarăşii cu cenzura, să nu ai nimic de spus şi să-ţi fie frică. Foarte frică de tot sistemul de cenzură comunist. Mai greu le era celor care voiau să vândă pe sub mână veritabile acte culturale şi de rezistenţă. Când unii îşi trâmbiţează fără jenă o disidenţă mincinoasă şi fricoasă, alţii o încasează pe bune şi nu-şi strigă nicăieri actele de rezistenţă împotriva sistemului. Vorbim despre veritabila disidenţă a trupei Teatrului Mic şi despre o piesă ce nu are nevoie de nici o prezentare: "Astă-seară stau acasă". Interviu cu Dinu Săraru.

"Una dintre obsesiile mele în ipostaza de director al Teatrului Mic a fost crearea unui spectacol ce să conducă la ideea de cabaret politic. Sigur că acest cabaret politic era văzut de mine în contextul unui repertoriu care să aibă în exclusivitate orientare politică, prin rea­lizarea lui regizorală, scenografică, actoricească. Se făcuseră marile spectacole «Maestrul şi Margareta», «Richard al III-lea», «Ivona, principesa Burgundiei», «Nişte ţărani», piesa lui Buga, «Evul Mediu Întâmplător», care a şi condus la prima anchetă de Securitate dezlănţuită împotriva Teatrului Mic în perioada respectivă. Deci, în contextul acestui repertoriu şi al acestei direcţii a teatrului, ce făcuse ca teatrul să ocupe primul loc în interesul spectatorilor nu numai din Bucureşti (se ştie foarte bine că la Teatrul Mic cozile la bilete se făceau de seara şi începeau de la Capşa şi curgeau pe trotuar până la casa Teatului Mic, pe Sărindar, venea tineretu’ cu chitare şi cu saci de dormit, vara, primăvara, iarna, toamna de la trei noaptea ca să prindă locuri la unul dintre spectacolele enumerate înainte), deci, în acest context, mă gândeam eu la un spectacol de cabaret politic, mai ales că actorii fuseseră astfel conduşi, prin acest repertoriu, la conştiinţa unei atitudini. Nu s-a întâmplat nimic la Teatrul Mic fără asentimentul tutu­ror actorilor din trupă, trupă ce a fost alcătuită în timp de mine şi condusă de mine în această direcţie; cu asentimentul lor ne-am angajat în această direcţie politică. Ei bine, în acest context, mă repet intenţionat, m-am gândit la un cabaret politic. A devenit o obsesie a mea.

Am apelat, trebuie să recunosc, la scriitori, prieteni, colegi cu mine, mai în vârstă sau mai tineri ca mine. Am făcut câteva (patru, cinci, şase) experimente, nici unul n-a reuşit, din păcate, pentru c-aş fi vrut să angajez un scriitor în această direcţie. Nu aveau vocaţie, erau foarte buni în domeniul prozei, să zicem, într-un anume tip de lite­ratură, dar nu s-au îndreptat spre cabaretul politic aşa cum îmi do­ream eu, şi-atunci am făcut o dero­gare de la ambiţiile mele scriito­riceşti cu orice preţ şi m-am adresat amatorilor, dacă vreţi, anume uneia dintre cele mai interesante trupe de studenţi din cadrul Festivalului de Teatru Studenţesc şi de brigăzi artistice studenţeşti, trupa Divertis, şi la şeful ei, până astăzi, Toni Grecu.

L-am chemat la mine, am stat de vorbă cu el, i-am spus: «Voi puteţi să faceţi un text, n-am nevoie de voi ca actori, am nevoie de voi să-mi faceţi un text, am apelat la scriitori, n-am reuşit, tu crezi că poţi să construieşti aşa, un scenariu al unui cabaret politic? Uite, pe mine mă interesează o zi din viaţa unui om de toate zilele, cum ar fi, de exemplu, «O zi din viaţa lui Ivan Denisovici». I-am povestit eu ce vreau, viaţa lui amărâtă, modestă, dar care să fie prototip, şi el s-a arătat încântat faţă de mine. Mi-am dat seama, în orice caz, că-l câştigasem şi cam într-o lună a venit la mine cu un scenariu.

Băiatu’ ăsta, Toni Grecu, era şi un partener de dialog foarte interesant, foarte dinamic, foarte viu, cu o minte sclipitoare din punctul meu de vedere, deşi părea moldovean şi mai adormit aşa, domnul era plin de dinamism şi de ironie şi prindea din zbor ce-i spuneam eu.

Cam în două-trei săptămâni a venit la mine cu un scenariu, scenariul se numea chiar aşa cum i-a spus el – «Astă-seară stau acasă». Era vorba de un amărât care se întorcea acasă de la serviciu, ajungea obosit în faţa blocului în care stătea de nenumăraţi ani, cu sute de oameni la un loc, stătea la ultimul etaj, şapte, opt, nouă, nu mai ştia nici el, săracu’, obosit de la muncă, ore suplimentare şi aşa mai departe, apăsa pe lift şi liftu’ nu mergea. Şi atunci, săracu’, îşi lua inima-n dinţi şi începea să urce pe scara blocului şi în timpul ăsta s-a stins şi lumina şi se încurca cu oamenii care coborau disperaţi şi ei pe scara blocului, alţii care urcau, în fine, înghesuit, mototolit, turtit, împins de alţii, a ajuns la el în cameră, unde era întuneric, a sucit acolo butonul, nu s-a aprins, s-a dez­brăcat pe-ntuneric (spectacolul se desfăşoară în hohotele uriaşe de râs ale sălii – Ştefan Iordache era un actor uriaş), ajungea în cameră, în sfârşit, la un moment dat se aprindea lumina, chioară, amărâtă, vai de capul lui, el atunci se repede să dea drumul la apă să se spele pe mâini şi pe ochi, că era amărât aşa, când se spăla pe faţă se oprea şi apa, ţârâind, aşa, vai de capul lui (lumea râdea cu hohote), în sfârşit, mai era lumina chioară cum mai era, s-a aşezat la masă, a scos nişte măs­line, le-a pus pe masă, nu nimerea măslinele, în timpul ăsta s-a stins lu­mina iarăşi, s-a chinuit, s-a dezbrăcat pe întuneric, a dormit cum a putut şi dimineaţa s-a sculat, iar a vrut să se spele, să se bărbierească, a rămas nebărbierit, cu spuma pe obraji (sala era pe jos, inutil să precizez că Ştefan Iordache era un actor uriaş), la un moment dat, a dat şi el drumul la radio, la radio se cântau marşuri şi el s-a enervat, face «ce, dracu’, mă», se uită la radio, «cântă şi tu ceva mai vesel şi pentru mine-aşa» şi odată radioul s-a oprit şi-a pornit să cânte vesel. El a rămas cu gura căscată. De unde lumea a înţeles că era ascultat.

I-au dat şi muzică veselă dimineaţa dac-a cerut! Şi-n momentul ăla l-a apucat o frică extraordinară, s-a băgat în garderobă de frică, aştepta să se oprească muzica, când au apărut marşurile a ieşit şi el din garderobă şi, în sfârşit, uite ziua lui. Noaptea a avut vise şi-a visat şi el fete frumoase şi-au intrat în garsoniera lui un grup de balerine trăsnetul de pe lume, care l-au luat la dans şi-ntre ele una frumoasă şi noi nu găseam o actriţă şi balerină, şi frumoasă şi de 19 ani, şi am tot umblat noi, nu găseam nici în teatru, nu găseam (aveam fete foarte frumoase, da’ ne trebuia una proas­pătă, tânără, de 19 ani, să fie dansa­toare, cu un corp extraordinar). Şi am găsit la mine la secretariat un calendar al fabricii Adesgo, de ciorapi, şi-o fată frumoasă era pe calendar, cu niş­te picioare care nu se mai terminau, am căutat-o pe directoarea fabricii, care sprijinea Teatrul Mic cu desuuri şi ciorapi pentru spectacole şi pentru actriţe şi i-am zis «bă, n-ai şi tu fata aia, că uite căutăm aşa şi-aşa», «ba da, o am», «păi, ia vino cu ea la mine, că uite-mi trebuie să-mi joace aici un rol cu Iordache». Şi mi-a adus modelul viu al calendarului, dar ne-a refuzat.

Modelul, care era frumos trăsnet, studentă la ASE, nu voia să facă teatru, ea se consacrase ideii de designeriţă şi să înveţe să termine strălucit facultatea. Ne-a refuzat mo­delul, am sufe­rit toţi, şi pentru noi, şi pentru Iordache, mai ales că era şi frumoasă, şi trăsnet, în sfârşit, am găsit până la urmă o balerină, pe care-am băgat-o în rol, care-a fost foarte bună, ei, nu vă mai spun povestea, spectacolul a ieşit, adică l-am repetat. Dar, ca s-ajung la repetiţie, trebuia să trec de Tamara Dobrin, care era ministrul Teatrelor. Textul era de la un cap la altul plin de replici scânteietoare ce declanşau hohote de râs zguduitoare, dar în acelaşi timp te strângeau şi de gât, că uite ce nebuni sunt ăştia, ce se spune la Teatrul Mic, deşi era publicul obişnuit cu trăsnăile noastre. Am rugat-o pe Tamara Dobrin să citească şi ea textul ca să nu m-apuc să investesc în el degeaba. Ea ţinea la mine foarte mult. Şi eu la fel la ea. Am avut o încredere în ea extraordinară, deşi la o lună după ce-a murit am aflat o poveste care m-a zguduit, da’ atunci nu ştiam şi eram foarte fericit. I-am invitat la mine acasă pe Ştefan Iordache şi pe Mihaela Tonitza şi pe bărbatul Tamarei Dobrin, generalul Dobrin, care era un mare savant în domeniul tehnicii militare, şi am făcut o seară la mine acasă în Cotro­ceni şi Iordache a citit textul lui Toni.

De la 10 seara până pe la 4 dimi­neaţa am citit textul, am murit de râs, râdea şi Tamara, ministrul comunist, de se tăvălea şi zicea «măi, Dinule, da’ asta nu merge, mă, că ne leagă pe toţi» şi io ziceam, «haideţi, doamnă, dacă nu vreţi dumneavoastră, care sunteţi prim-vicepreşedinte la Frontul Uni­tă­ţii şi Democraţiei Socialiste», am mai băut o vodcă, «mai zi, mă, Iordache», făcea, «mai zi-o o dată p-asta, mă, da’ tu o spui prea tare, zi-o şi tu mai în­cet», în sfârşit, ne-am tocmit până pe la 4 dimineaţa, până la urmă au ră­mas cam toate replicile, «mă, dacă n-o să ne dea pe toţi afară...», zice Tamara, «Doamne, s-ajungem noi în situ­aţia asta», şi-a dat drumul spectacolului.

Vă spun finalul. Sau unul dintre finaluri, că finalul spectacolului a fost o mare anchetă de Securitate la care a participat, cu vizionarea spectacolului cu tot, şi generalul Bucurescu, şi colonelul Goran, care colonelul Goran s-a purtat foarte frumos, trebuie să re­cunosc, nu că ne apăra, dar în orice caz, nu ne-a băgat mai mult decât eram, ceea ce a fost impresionant pentru noi. În sfârşit, fapt e că spectacolul a avut premiera, a râs toată lu­mea, s-a dus vestea-n toată ţara, a-nce­put nebunia, cu biletele, cu nu ştiu ce şi dracu’ m-a pus ca, la o săptămână de la lansare, să trimit spectacolul la Craiova, că directorul teatrului de acolo ne-a cerut şi nouă un spectacol că nu stătea bine cu publicul şi i-am trimis «Astă-seară stau acasă». Dar se dusese vestea de nebunia de la Teatrul Mic şi, când a ajuns la Craiova, spectacolul avea un halou de tehnică de propagandă nemaipomenit. Prim-secretar era Ion Traian Ştefănescu, viitorul prim-ad­junct de la Cultură, şi care era un profesor universitar de drept, un om deştept şi curajos şi democrat, un om căruia-i păstrez o mare şi vie amintire.

Spectacolul a început la Craiova, publicul era şi pe scenă la Teatrul Naţional. Abia putea să joace Iordache cu fetele alea, că publicul era pe scenă peste ei. Hohote uriaşe de râs, până-n momentul când Iordache zicea, «aoleu, culmea ar fi să se stingă lumina», şi pac, s-a stins lumina pe scenă, da’ s-a stins şi în sală! Şi ăştia aşteptau să se aprindă lumina să continue spectacolul, nefericirea a făcut că în momentul ăla s-a stins lumina în toată Craiova. Şi atunci publicul a ieşit afară şi a zis «dom’ne, aşteptăm să se aprindă lumina în oraş să-ncepem», bine, au fost hohote uriaşe pe tema asta. Traian Ştefănescu s-a dus să controleze când începe lumina, în sfârşit, când a apărut lumina trecuse un ceas jumate, da’ nu numai că n-a plecat nimeni, dar au venit de pe străzi, anunţaţi că la teatru e nenorocire, când au spus ei că se stinge lumina s-a stins în toată Craiova, în fine, a fost o seară nebună-nebună.

Eu dormeam liniştit la Bucureşti, în timp ce teatrul cu trupa, împreună cu directoarea adjunctă, mama lu’ Mircea Badea pe care-l ştie toată lumea, era la Craiova. A doua zi dimineaţa mi-au spus c-a fost un succes monstruos şi n-am apucat să-nchid telefonul cu ăia de la Craiova că m-a chemat Tamara Dobrin la CC. Zice «mă, unde ai fost tu cu spectacolul ăsta aseară?». Zic «n-am fost nicăieri, am fost acasă, am dormit», «Da’ tu de ce-ai trimis spectacolul la Craiova?», «păi, zic, dom’ne, în turneu, m-am umplut de bani», «ne-am nenorocit amândoi, au reclamat ăia de la Securitate că aţi făcut propagandă şi s-a stins lumina». Adică tovarăşii au făcut o legătură între poveste şi stingerea luminii din Craiova!!!! Bineînţeles, de-aici s-a declanşat o anchetă extraordinară.

Ei, din această ipostază, în 1989, Teatrul Mic a fost pur şi simplu zdrobit, directorul dat afară (în ’89, când trebuia să fiu felicitat!), toate de­corurile distruse, de la toate piesele şi toată lumea era disidentă, numai directorul Teatrului Mic împreună cu toată trupa nu mai era. Nu cunosc nici o acţiune de disidenţă a celor care s-au dat disidenţi în 1989. Şi vi-i spun pe toţi în frunte cu ministrul Culturii din acea epocă, omul care a permis să se taie, să se distrugă decorurile de la toate piesele! Âsta este adevărul, asta vreau să vă spun şi asta să scrieţi. Au fost oficine care dădeau pur şi simplu adeverinţe de disidenţi.

Eu n-am fost disident, nici nu merit lucrul ăsta, am făcut Teatrul Mic, acela la care veneau oamenii să se uite, chiar şi disidenţii care s-au lăudat cu disidenţa lor se băteau să vadă un spectacol la Teatrul Mic şi mă rugau să le dau bilete".