Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Serviciul de Salvare, ultima speranţă a bolnavilor atinşi de maladii complicate, ori victime ale unor accidente grave. Un serviciu care, pentru a fi eficient, trebuie să se mişte cât mai rapid posibil. Cu toate acestea, în 1989, Ambulanţa intrase deja în moarte clinică.
Înfiinţată în anul 1906, din iniţiativa doctorului Nicolae Minovici, Societatea de Salvare, cum se numea la începuturi, a fost mult timp o instituţie particulară. Apoi, o dată cu Naţionalizarea, a fost trecută de regimul comunist în subordinea statului, la Direcţia Sanitară a Municipiului Bucureşti. Schimbarea i-a adus şi un nou nume: Staţia de Salvare a Municipiului Bucureşti. O subordonare care uneori i-a fost benefică, dar alteori a dus-o până pe marginea prăpastiei.
Spre deosebire de staţiile de salvare judeţene, ale căror bugete erau administrate de spitalele judeţene, cea din Bucureşti a avut avantajul că-şi putea gestiona propriul buget. Fapt care nu a ferit-o însă de probleme. Probleme într-atât de grave, încât acum două decenii ambulanţele sale nu mai puteau ajunge la pacienţii aflaţi în suferinţă dintr-un motiv cât se poate de absurd: cotele tot mai mici de benzină pe care le primeau.
Doctorul Marin Drăghici lucrează în Staţia de Salvare a Municipiului Bucureşti de la 1 octombrie 1962. Şi în ziua de astăzi lucrează pe Ambulanţă, cu jumătate de normă. Sunt 47 de ani dintr-o viaţă dedicată profesiunii, ani în care el a fost martor al tuturor trasformărilor prin care a trecut Salvarea. Transformări pe care le-a şi influenţat, pentru că, din 1977 şi până în 1986, a fost şeful Salvării.
Anul 1962 avea să fie promiţător pentru Staţia de Salvare. Direcţia Sanitară a scos atunci la concurs 102 posturi de medici. 102 medici, în condiţiile în care, până atunci, Serviciul de Salvare avusese doar 8 medici şi 28 asistenţi.
"Unii dintre medicii pe care i-am găsit acolo avuseseră, într-un fel sau altul, probleme cu sistemul. Unii făcuseră chiar şi puşcărie. Profesionalismul lor nu putea fi însă pus la indoială. Cei 8 medici erau insuficienţi, motiv pentru care turele s-au completat multă vreme cu asistenţi de la Sanepid, care, desigur, că nu erau prea bine instruiţi în medicina de urgenţă", îşi aminteşte doctorul Drăghici, care a ocupat în '62 unul dintre posturile de medici.
De ce a devenit dintr-o dată interesat sistemul de un serviciu de salvare care în 1962 era la un pas de dispariţie? Cei 102 medici aveau o destinaţie clară: trebuiau să asigure asistenţă medicală de urgenţă şi în unităţile productive, care nu erau puţine. Existau medici de întreprindere, dar ei nu puteau să asigure asistenţă medicală de urgenţă. Dar, chiar şi în aceste condiţii, medicii de pe Ambulanţă ar fi fost suficienţi pentru Capitală. Numai că, după doar câteva luni, bugetul s-a diminuat şi numărul de medici din Salvare a ajuns la 16-17. Restul au fost direcţionaţi la policlinicile de raion.
Au urmat ani grei pentru Salvare, ani cu lipsuri materiale şi cu medici puţini. "Aveam şi perioade în care trăgeam din greu să ne facem treaba. Foloseam mici tertipuri pentru a îmbunătăţi suportul material al Salvării. Ne implicam, de exemplu, în asigurarea asistenţei medicale la locurile de cazare şi la sălile de conferinţe ori de câte ori se organizau congrese, indiferent că erau ale Partidului, ale UTC-ului, ale sindicatelor etc. Când apăreau astfel de evenimente, ni se suplimenta bugetul cu ceva bani.
Spre deosebire de staţiile de salvare din ţară, noi aveam avantajul că toate congresele se organizau la Bucureşti. Am mai încercat la un moment dat, când Gheorghe Pană era primar al Capitalei, să introducem o taxă, căreia îi găsisem noi numele de «tichet moderator», dar nu am reuşit să o punem în practică. O asemenea taxă ar fi fost binevenită mai ales pentru cei care, în loc să stea la coadă la dispensar, preferau să cheme Salvarea", îşi aminteşte medicul.
La începutul anilor '80, cota de benzină a devenit o problemă de care nici măcar Salvarea nu a fost ferită. "Trebuia să ne încadrăm în nişte cote trimestriale de carburant. Nu o dată s-a întâmplat să terminăm cota spre sfârşitul trimestrului şi, în disperare de cauză, să fim nevoiţi să ne milogim la Comitetul de Stat al Planificării ca să ne suplimenteze benzina.
Uneori reuşeam să îi convingem, dar asta se lăsa de obicei cu o «urecheală» zdravănă. Ajungeai acolo, te ridicau în picioare la câte o şedinţă mare şi te ţineau o jumătate de oră întrebându-te: «De ce nu te-ai gospodărit bine, tovarăşe?». Nici cu achiziţia de maşini nu era uşor pe atunci.
Cum mai reuşeam să achiziţionăm câteva Dacia break sau câteva TV-uri făcute la Autobuzul? În fiecare an primeam nişte bani pentru investiţii la bugetul instituţiei. Multe unităţi sanitare nu reuşeau să cheltuiască aceşti bani, iar eu îi aşteptam ca pe pâinea caldă. Pe la sfârşitul lui noiembrie veneau de la Direcţia Sanitară să ne întrebe dacă mai vrem nişte bani la investiţii, pentru că execuţia bugetară, ştim bine, trebuia realizată în proporţie de 95%-96%", povesteşte doctorul Drăghici.
Sărăcia bugetară a dus la un declin continuu al Salvării. "Un ordin al lui Ceauşescu a dus la desfiinţarea posturilor de brancardier. Ni s-a spus atunci că oamenii trebuie să se ajute între ei. S-au redus până la jumătate şi posturile de telefoniste, în ciuda faptului că ele sunt extrem de importante în activitatea Salvării. Am avut perioade în care bolnavii trebuiau să sune câte trei ore la noi ca să poată răspunde cineva la telefon", îşi aminteşte doctorul Drăghici.
Dar, chiar şi aşa, conducerea superioară de partid era cu ochii pe salvare: "Într-o zi, m-am trezit cu un telefon de la cineva din Cabinetul lui Ceauşescu. M-a întrebat dacă se întâmplase ceva grav, pentru că tovarăşul auzise sirenele trecând prin Piaţa Palatului şi voia să ştie dacă erau probleme. Am aflat ulterior că mă întrebaseră nu doar pe mine, ci şi pe cei de la Direcţia Sanitară, care ne-au atras atenţia să nu mai punem sirenele când trecem prin piaţă. Fireşte că de atunci le-am oprit când treceam prin zona aceea", îşi aminteşte Marin Drăghici.
Doctorul Drăghici a preluat conducerea Staţiei de Salvare chiar în noaptea cutremurului de la 4 martie 1977. Îşi aminteşte şi acum câteva dovezi de solidaritate internaţională. Dar şi de orgoliul prostesc al autorităţilor noastre. "Multe ţări europene au încercat atunci să-şi ofere sprijinul. Au sosit patru ambulanţe cu echipaje medicale din Germania şi două din Elveţia. Ni s-a pus în vedere ca ambulanţele străine să nu prea mai apară în focarele principale de intervenţie, să le aşezăm în puncte mai retrase. Probabil că lui Ceauşescu nu îi făcea plăcere să se vadă că ne ajută alte ţări."
Citește pe Antena3.ro
