Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Fondată în anul 1970 în oraşul Marii Uniri, Alba-Iulia, Întreprinderea "Porţelanul", actualmente SC Apulum SA, este cel mai mare producător de porţelan din România, cu o producţie diversificată: porţelan menaj şi hotelier, obiecte decorative, bibelouri, etc.
Transformările petrecute în timp, politica intensă de retehnologizare şi restructurare au determinat schimbări importante în structura producţiei şi a managementului, astfel că SC Apulum SA a devenit unul dintre exportatorii importanţi din Europa. "Porţelanul" exporta bine de tot şi înainte de 1989, fiind premiată anual pentru succesele deosebite avute în producţia "pe ramură". Întreprinderea a fost fruntaşă an de an pe vremea răposatului, activitatea sa devenind emblematică pentru unităţile din subordinea Centralei Sticlei şi Ceramicii Fine din cadrul Ministerului Industriei Lemnului şi Materialelor de Construcţii.
"Trebuia inventat ceva nou"
Cu doi ani înainte de căderea regimului comunist, în 1987, specialiştii de la "Porţelanul" au decis că a sosit timpul pentru modernizare. Comenzile externe erau tot mai mari, la fel şi consumurile, iar utilajele învechite nu mai făceau faţă la ritmul producţiei. Trebuia inventat ceva nou, modern, competitiv. Aşa s-a constituit o echipă de specialişti ai întreprinderii, formată din 11 persoane, şapte proiectanţi şi patru desenatori, care au trecut la treabă. Colectivul şi proiectul au fost conduse de inginerul electromecanic Ion Napol Popescu, mecanicul-şef al fabricii, căruia îi aparţine şi ideea măreaţă, nouă şi îndrăzneaţă de atunci: un cuptor cu ardere rapidă a masei de porţelan. Invenţia nu era tocmai uşor de pus în practică la acea vreme, dar şansa colectivului a fost că oamenii aveau cât de cât acces la informaţii din domeniu şi din ţările europene. "Am mai auzit noi că se poate face arderea rapidă de la unii şi de la alţii... aşa că, mai întâi, am proiectat şi construit un cuptor pentru arderea decorului, după un model pe care-l aveam de la nemţi, de prin ’78... Fabrica începuse să se dezvolte, era necesar să facem investiţii şi inovaţii, nu mai puteam lua nimic din import şi aşa am pornit", îşi aminteşte inventatorul Ion Napol Popescu. Fosta directoare din acea vreme a fabricii, "tovarăşa" Elena Covaciu, amintea în presa vremii că noul tip de cuptor pentru arderea decorului a avut performanţe deosebite: reducerea duratei de ardere de la cinci ore la o oră şi jumătate şi reducerea în aceeaşi proporţie a consumului. "Creşterea spectaculoasă a productivităţii muncii a condus la fabricarea unui al doilea cuptor pentru arderea decorului, utilaj care, după omologare, a fost construit apoi după modelul de la Alba-Iulia în toată reţeaua ceramicii fine din România", a mai adăugat Ion Napol Popescu.
Inaugurarea în 1989
Reuşita acestui experiment în premieră a fost urmată de "piesa de rezistenţă" a tehnologiei de la "Porţelanul": cuptorul cu ardere rapidă a masei de porţelan, respectiv a cioburilor. "În 1987 am început proiectarea. Atunci am făcut o delegaţie în RDG, unde am văzut un cuptor cu ardere rapidă mai vechi. Această premieră tehnologică pentru Europa de Est nu a avut legătură cu Ceauşescu, cu regimul sau cu altceva, doar cu activitatea fabricii de porţelan. La acel moment, în industria din domeniu se făceau doar cuptoare clasice, depăşite tehnic, italieneşti şi ruseşti. L-am inaugurat în 1989. Coincidenţă, chiar de Sfântul Gheorghe. A mai fost făcut unul, inaugurat de Sfântul Nicolae... Nu a fost intenţionat, dar s-a potrivit frumos...", îşi aminteşte cu modestia caracteristică oamenilor cu bun-simţ proiectantul-şef de la Alba Iulia, pe atunci în vârstă de 40 de ani.
Trei premiere mondiale
Al doilea specialist care şi-a adus o contribuţie importantă la concepţia şi realizarea cuptorului cu ardere rapidă a masei de porţelan este Radu Tudoran, fost director al societăţii, un inginer care avea 35 de ani în ’89 şi ocupa funcţia de şef atelier mori-fasonare-turnătorie II.
Popescu s-a ocupat de partea mecanică, iar Todoran de partea tehnologică. Primul a stabilit utilajele, al doilea cărămizile din care a fost confecţionat cuptorul. "Atunci nu mai aveam acces la cuptoare din afară, din Germania, Anglia, deoarece s-au oprit importurile. Nu de fericire l-am făcut, pur şi simplu aveam nevoie... Cuptorul de atunci, primul de acest tip din Europa de Est, a avut trei premiere mondiale. Prima a fost un sistem de injectare a aerului rece în zona de răcire rapidă, tehnologie pe care nemţii au aplicat-o abia după şase ani... A doua a constituit-o toată instalaţia de ardere – până atunci erau arzătoare mari, ru-
seşti, care au fost modificate şi adaptate pentru regimul de ardere rapidă – şi a treia combinarea tirajului natural cu tirajul forţat", şi-a amintit cu nostalgie Radu Todoran, în prezent doctor în ştiinţe economice.
"10 milioane de lei. Bani de tehnică nouă"
Cuptorul, de fapt cuptoarele "gemene" de la "Porţelanul", au avut efecte excelente pentru fabrica de la Alba-Iulia. "Darea lor în folosinţă a redus timpul de ardere a produselor de porţelan de la 35 de ore la 15 ore, s-a redus consumul de combustibil pe unitatea de produs de vreo patru ori, reducea consumului de refractare de 12 ori pe unitatea de produs şi asigura o calitate mult mai bună, în sensul că reducea foarte mult declasările de produse şi rebuturile. A fost o treabă foarte bună şi toată lumea a fost în al nouălea cer", a explicat Radu Todoran. Şeful proiectului, Ion Napol Popescu, a adăugat că la momentul respectiv proiectarea şi realizarea cuptorului a costat 10 milioane de lei. Dacă raportăm la cursul valutar de atunci, 21 lei/un dolar SUA, rezultă că a costat 476.190 de dolari, bani cu care în zilele noastre, după 20 de ani, nu mai faci cine ştie ce investiţie... "Cuptorul s-a făcut cu bani de tehnică nouă de la minister, pentru că la vremea respectivă nu puteai să dezvolţi ceva fără bani de la minister şi fără aprobare... în cei doi ani scurşi de la concepţia proiectului la realizarea lui a existat un sentiment de teamă, dar nu faţă de regimul comunist, ci pentru că m-am gândit că nu iese ca lumea, că rezultatul nu va fi cel scontat. Era în joc prestigiul nostru, au fost multe elemente de noutate, a fost o realizare mare pentru colectiv, era primul de acest gen din România şi din Europa de Est... Pe vremea aia, IPIU (Institutul de Proiectări pentru Industria Uşoară – n.r.) avea 300 de proiectanţi care lucrau în domeniu, iar faptul că fabrica noastră, una micuţă, de provincie, a reuşit aşa ceva cu o mână de oameni a fost o mare performanţă, cu atât mai mult cu cât toate produsele şi utilajele folosite au fost din ţară", rememorează mecanicul-şef Ion Napol Popescu.
"Am lucrat mult şi am primit un salariu în plus..."
Şeful proiectului cuptoarelor "gemene" era membru de partid pe atunci, dar pentru că "aşa trebuia", însă invenţia sa a fost una naturală, deoarece "nu era nevoie de o comandă politică"... La acea vreme, după inaugurarea primului cuptor, Ion Napol Popescu a fost recompensat cu 5.000 de lei, toţi membri colectivului fiind de altfel premiaţi, în funcţie de contribuţie şi de postul ocupat. Deşi nu a muncit pentru bani, inventatorul din Alba-Iulia a fost puţin frustrat de recompensa primită în urma "facerii" cuptoarelor-unicat: "Am lucrat mult şi am primit un salariu în plus...", îşi aminteşte Ion Napol, care era retribuit în 1989 cu 4.400 de lei. Alte recompense sau premieri nu au mai fost, doar ceva articole în ziarul local de partid şi în Scînteia. "A fost chemat primul-secretar de atunci al judeţului, Ioan Savu, să vadă realizarea. El a vrut să extindem proiectul şi la alte fabrici din judeţ, la Zlatna de exemplu, dar nu aveam cum, nu se potrivea tehnologia asta cu cea de la prelucrarea cuprului...", mai spune şeful proiectului de la "Porţelanul".
Originea nesănătoasă şi trăsnaia... bunicului
Şi Radu Todoran îşi aminteşte că a primit tot 5.000 de lei pentru invenţie, dar a luat banii în trei tranşe. Cuptorul-premieră mondială de pe vremea respectivă a mai câştigat locul I pe ţară la un concurs naţional de creaţie tehnico-ştiinţifică al UTC, poziţie premiată cu 1.500 de lei.
Todoran câştiga atunci 3.400 de lei lunar, era membru UTC, dar nu putea avansa pe timpul de tristă amintire, deoarece "nu aveam origine sănătoasă". "Eu am fost avansat director tehnic la revoluţie, eram cel mai tânăr director din ţară pe acest domeniu... înainte nu puteam fi avansat deoarece tata
şi-a depus carnetul de partid şi mă trăgeam dintr-o familie de reacţionari – avocatul Todoran, unchiul meu, a fost ultimul deputat ţărănist de Alba. Tata a fost membru de partid, a crezut în ei, era dascăl, dar prin ’87, când a văzut că merge tot mai rău, s-a dus la primarul Cugirului şi a dat cu carnetul de partid pe masă...", îşi aminteşte Radu Todoran.
Amintirile răscolesc
Şi soţii Maria şi Silviu Finta, actualmente pensionari, erau în "Porţelanul" pe vremea comunismului. Îşi aduc bine aminte de cuptorul cu ardere rapidă a masei de porţelan ca de o mândrie a tuturor celor care au lucrat acolo. "A fost o mare reuşită şi toţi am fost mândri.
Atunci aveam comenzi mari, în special de la Ikea-Suedia, Grecia, Olanda, Germania, aveam export mult şi cuptorul a crescut producţia într-un ritm deosebit. Şi calitatea era net superioară", şi-a amintit Maria Finta. Mergem împreună să vedem utilajul, cuptorul "Sfântul Gheorghe", în lungime de vreo 40 de metri şi trei lăţime... Cu greu, inventatorul se lasă luat în două cadre: "Lăsaţi, nu sunt eu important acum, asta a fost demult... Mai veniţi când o fi ceva nou", spune mecanicul-şef de la "Porţelanul". După 20 de ani de atunci, mă conduce spre ieşirea fabricii. Nu mă pot abţine să nu-l întreb despre originea prenumelor sale. "Ion Napol? De la Napoleon... a fost o trăznaie a bunicului meu", spune amuzat creatorul cuptoarelor gemene de la "Porţelanul".
