Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În toamna anului 1989, în "Albumul literar gastronomic", editat de Viaţa românească, ne puteam delecta cu mai multe articole despre vin. Unul dintre ele se numea "Agurida", în care citeam: "A venit vremea marilor melancolii. Vor urma stăruitoare păreri de rău. Le şi vezi coborând de prin podgorii. Ce anume îţi şopteşte nu frunza de mohor, nici floarea de mărăcine, ci foaia de viţă, care împarte cu varza rolul de a înfăşura sărmăluţele, iar cu frunza de smochin împarte cinstea gravă de a nu divulga ochilor un mister?... Iată că ciorchina, din care fiecare boabă e un sfârc, a devenit un element însemnat în preocupările omeneşti. De mai demult, pare-se, ibovnicii s-au bizuit pe talentul şi de-a sugera o convingere - ca şi pe discreţia dânsei - căci i se încredinţează misiunea de a mijloci o întâlnire: Strugurele greu de vie? Spune badelul să vie!" La idealizarea "zemii de ştir", cum îi spun vâlcenii, au contribuit în mod indirect nuveliştii şi poeţii. Băuturile acre, mai mult dătătoare de ceartă decât de o chelchelire sentimentală, ei le asociau cu prezenţa unei hangiţe frumoase, cu sau fără hangiu bătrân, dar în nici un caz econoamă cu graţiile ei.
În "Cu vorbe bune", admirabila odă bahică şi erotică a lui Petöfi, un flăcău îi aruncă hangiţei următoarele dojeni: "Hei, leliţo deşuchiată, cin'te puse crâşmăriţă? Vinu-i aguridă goală, nici n-aduce a rod de viţă". Autorul articolului, Barbu Lăzăreanu, se întreba: "Ce-o fi crezând Direcţia vinicolă de pe lângă Ministerul Agriculturii despre dragoste? Despre zeama de aguridă credă, de bună seamă, că face gura pungă". El continuă: "În orice caz, dragostea şi vinul trebuie despreunate! În acest sfat intră o grijă cu adevărat părintească pentru generaţiile viitoare. Precum scrie şi în Biblie: părinţii au mâncat aguridă şi dinţii feciorilor s-au strepezit".
Un alt articol pe aceeaşi temă este "Vinul spiritual", în care Barbu Lăzăreanu îşi exprimă regretul că "un poet prin excelenţă al excelentei băuturi n-am avut în România. Despre vin s-a versificat la noi în decursul deceniilor însă numai o plachetă de strofe alese anacreontice. Dar francezii au un asemenea poet: pe Raoul Ponchon, laureat al Academiei Goncourt. El a aflat că vinului suav şi grâului li se datorează o parte impresionantă a miturilor, religia Europei meridionale debutând cu zei de dealuri şi de şes: Bachus şi Ceres. Când i-a venit în minte omului să clădească, a început cu pivniţa («pour conserver le vin au frais»), după aceea a venit rândul bucătăriei, căreia Ponchon îi găseşte o însemnătate la fel de mare. Cât despre odaia de dormit, nici prin gând nu le-a trecut singuraticilor becheri ori perechilor umane aşa ceva: dormeau unde se putea. Raoul Ponchon descoperă că gastronomia a precedat astronomia".
Barbu Lăzăreanu notează în articolul său şi câteva rânduri despre vin, desprinse de către Eminescu dintr-un manuscris de la sfârşitul secolului al XVIII-lea: "Cu adevărat că zama viţei-de-vie este un adipotou măhniciunei şi strugurii ei sunt cele mai bune şi mai minunate roduri ale pământului. De ar şti omul să se metahirisească cu dânsul după cum se cade, n-ar mai avea trebuinţă de altă doftorie, pentru că acestă doftorie vioaie şi voioasă are daruri minunate. Când să ia cu măsură, face inima veselă, mintea voioasă, întăreşte trupul, goneşte întristăciunea, arată iubinţă, pe oameni îi îndeamnă să cânte, să gioace, să aibă îndrăzneală...".
Tot în articolul său ne delectăm şi cu o legendă: "Regele persan Dşemil porunceşte să se adune multă zeamă de struguri, ca să aibă şi în timpul iernii cu ce să-şi spele mâinile şi faţa. Când se deschid vasele cu mustul dulce, pe rege îl surprinde mirosul şi limpezimea zemii. Nu cutează însă să se spele, ci porunceşte servitorului să guste ca nu cumva mustul să se fi prefăcut în otravă. Una din femeile lui Dşemil vrea să moară şi bea din vin, dar în loc de moarte e cuprinsă de o dulce moleşeală şi se trezeşte tămăduită. De atunci, Dşemil se ţinea numai de chefuri".
Citește pe Antena3.ro
