Ironia ca arma subtila în fata cenzurii

"(…) Omul vine la teatru, îm­bră­ţi­şează teatrul acesta viu, îi este drag. Vine la el ca la cuvântul de comuniune, de unire. Vine cu dorinţa ca acesta să încredinţeze că el, omul, trăieşte ca un tu: un tu ce se leagă, se ra­portează, care se deschide relaţiei, re­ciprocităţii", spunea eseistul şi filosoful Ion Aurel Brumaru.

Spectatorii nemţeni ajunşi pentru prima oară faţă în faţă cu un text al lui Teodor Mazilu au devenit un tot solidarizat împotriva prostiei, ipo­cri­ziei, falsităţii şi imposturii. "Aceşti nebuni făţarnici", piesă a lui Mazilu scrisă în anul 1971, a avut premiera pe scena Teatrului Tineretului din Piatra-Neamţ într-o zi friguroasă de la  sfârşitul lui ianuarie ’89. "Montarea acestui spectacol, ca noutate în anul 1989, a reprezentat o nouă lovitură dată re­gimului totalitar, care, prin re­pre­zentanţii de seamă (aleşi pe baza inculturii), puşi să hotărască soarta spectacolului, nu avea capacitatea de a-l înţelege pe Mazilu", spune actualul director al Teatrului Tineretului din Piatra-Neamţ, care, interpretându-l pe Adam, a urcat pe scenă alături de alţi actori talentaţi în premiera spectacolului "Aceşti nebuni făţarnici".

Cheia la autor, secretul la regizor


Despre propria piesă, Teodor Mazilu spunea într-un interviu: "În «Aceşti nebuni făţarnici» există o întreagă categorie de oameni care se laudă cu viaţa lor sufletească bogată. E foarte interesant că, şi în ceea ce priveşte viaţa psihică, pot apărea fenomene de îmburghezire. Omul care se vrea respectabil şi ajuns nu înmagazinează numai valori materiale (maşini, case, bani), ci şi pro­bleme spirituale. De fapt, până la urmă, este o formă atroce de lă­co­mie care atinge într-adevăr zone abi­sale. Din parvenitism se pot face chiar şi gesturi nobile, chiar şi acte de curaj. (...) Chiar căutarea ade­vă­ru­lui poate să facă parte, la un mo­ment dat, din acest plan de aşezare şi îmburghezire. Prinse între do­rin­ţe atât de contradictorii, sigur că personajele mele devin ridicole...". Se­cretul pentru ca această piesă să treacă de cenzură fără probleme îl deţinea, evident, regizorul Nicolae Scarlat. Cheia i-o oferise chiar autorul piesei. În faţa montării lui Scarlat, care a găsit modalitatea prin care numai cei care trebuiau să citească printre rânduri o făceau, cenzura a devenit impotentă în acţiunea de contestare a mesajului spectacolului. Ironia, aşa cum spune şi regizorul Nicolae Scarlat, e o armă subtilă. "Personajele lui Mazilu sunt ticăloşi conştienţi de propria lor ticăloşie, indivizi care se autoanalizează şi se luptă cu propria lor natură în dorinţa declarată de a se schimba. Au consistenţa unor caricaturi şi totuşi par neliniştitor de reale."

Liviu Timuş completează: "Important era să ridici prostia, ipocrizia şi impostura la rang de calitate. În acest moment, ochii şi creierii injectaţi ai vigilenţilor, puşi să depisteze orice zvâcnire a duşmanului de clasă, se relaxau, degajând un aer de supremaţie bovină". Astfel, satisfacţia întregii echipe care contribuia la realizarea spectacolului, precum şi cea a publicului avizat care savura fiecare moment şi fiecare replică erau duble, atunci când descifrarea mesajului piesei nu era la îndemâna celor cu "cuţitul în mână". "Au fost multe spectacole care au avut această şansă, dar un text de Mazilu bine pus în pagina scenei era un deliciu. O situaţie similară s-a consumat cu «Omul nu-i supus ma­şinii» a lui Tudor Popescu, în regia lui Ştefan Iordănescu, foarte tânăr pe vremea aceea, care peste tot îşi pu­nea amprenta satirică peste im­potenţa luminaţilor care-şi dă­deau cu părerea despre actul de creaţie şi mesajul său ideologic. Aceste mo­men­te au reprezentat unele dintre cele mai intense stări de refuz ale prostiei omeneşti. O formă de luptă împotriva sistemului care îţi permitea atingerea stării de graţie", conchide Liviu Timuş.

"Tată, ce e aia o curvă?"


Dramaturgia lui Teodor Mazilu nu a fost ce va nou în anul 1989 pentru scena Teatrului Tineretului din Piatra-Neamţ. Prima piesă a lui Mazilu pe care regizorul Nicolae Scarlat a pus-o în scenă a fost "Somnoroasa aventură", în aprilie 1978, care a avut un imens succes de public şi de cri­ti­că. A urmat apoi, în aprilie 1989, "Mo­bilă şi durere", tot în regia lui Nicolae Scarlat şi în scenografia regreta­tului Dan Jitia­nu, de data aceasta pe scena Teatrului Bulandra (un spectacol care s-a jucat ani la rând şi a avut mai bine de 200 de reprezentaţii). Un spectacol care, la vizionarea organizată de comisia ideologică, a în­tâmpinat câteva greutăţi de punere în scenă din partea cenzorilor. Eroul principal, Sile, director de cooperativă meşteşugărească, are apucături de "şef" şi, în mod evident, nu se pricepe la mobilă, ci la arta parvenirii. În spectacolul de la Bulandra regizat de Nicolae Scarlat, Sile intra în scenă ca pasager al unei camionete de fa­bricaţie autohtonă (celebra tv, produsă de uzina "Tu­dor Vladimirescu") pe muzică de fanfară. Iar tot spectacolul era acompaniat de mu­zică de fanfară. Comisia "ideologică" l-a obligat pe regizor să schim­be ilus­traţia muzicală pentru că "ono­rul la general" era rezervat nu­­mai şefului statului.

"În ianuarie 1981, la acelaşi Teatru al Tineretului la care, între timp, devenisem angajat, prezentam în premieră «Proştii sub clar de lună», un eveniment aparte. Până la acea dată, piesa aceasta era considerată ca fiind interzisă. Premiera absolută fusese magistral realizată de Lucian Pintilie la Teatrul Bulandra, într-o distribuţie excelentă (Octavian Co­tescu, Rodica Tapalagă), aplaudată de public şi presă vreme de câteva spectacole, dar interzisă de spectatorul Nicolae Ceauşescu după o duzină de reprezentaţii. Venit la spectacol cu foarte tânăra sa fiică, tatăl a fost luat pe nepregătite de întrebarea «Tată, ce e aia o curvă?». Se întâmpla la în­ce­putul anului 1963, iar piesa, deşi pu­blicată, nu mai intrase în repertoriul vreunui teatru. Spectacolul de la Piatra-Neamţ a fost nu doar memorabil, dar a provocat reapariţia piesei şi pe alte scene – chiar dacă la Teatrul de Comedie din Bucureşti s-a numit, în regia lui Alexandru Colpacci, «Sentimental tango»".

Despre piesa lui Mazilu s-a spus că este impregnată de satiră, cu ac­cente absurde, iar intriga piesei face radiografia ipocriziei şi fal­si­tă­ţii parveniţilor. Cât de greu i-a fost regizorului Scarlat să regizeze în anul 1989 o piesă despre prostie şi ipo­crizie? "Dramaturgia lui Teodor Mazilu are un loc aparte în istoria literaturii de specialitate ro­mâ­neşti. Satira lui a vizat permanent naş­te­rea a ceea ce discursul comunist de­finea ca fiind apariţia unui «om nou», o fiinţă perfect înregimentată ideologiei partidului. Personajele sale se străduiesc «să corespundă» imaginii acelui om nou, o fac din răsputeri şi cu o candoare ingenuă. Nu le reuşeşte decât dezvăluirea propriei lor ticăloşii. Greu mi-a fost nu să pun în scenă piesa, ci să o fac să intre în repertoriul teatrului. Cunoscător într-ale dramaturgiei, tovarăşul Amza Săceanu, secretarul cu propaganda al comitetului ju­de­ţean PCR, îmi refuzase vreme de trei ani piesa lui Mazilu. «Încă nu e mo­mentul, dragă tovarăşe!». În stagi­unea ’88-’89, insistenţa mea a învins. Venise momentul!", po­ves­teş­te chiar regizorul, care a găsit secretul şi subtilitatea de a pune în scenă o piesă cu substrat.

Acţiunea din "Aceşti nebuni fă­ţar­nici" se petrece pe pământul socia­list, şi mai apoi în Rai. În scenografia Nadinei Scriba (aflată acum la Paris), "pământul era un fundal albastru cu silueta unui oraş de blocuri oarbe sub lumina lunii, decorul acelui an în care curentul electric intra în case seara doar la ora celor două ceasuri zilnice de televiziune oficială. Raiul era reprezentat de un hamac uriaş în care lâncezeau eroii lui Mazilu refugiaţi în «absolut». Corneliu Dan Borcia, Florin Măcelaru, Traian Pârlog, Liviu Timuş, Paul Chirilă, Oana Albu, Carmen Ionescu şi Maria Teslaru erau protagoniştii acestui spectacol memorabil. Am apucat să-l înre­gistrez cu o cameră video şi îmi face oricând nespusă plăcere să-i revăd pe Carmen Ionescu, Camelia şi Dan Borcia – Dobrişor într-o scenă de mare virtuozitate, scena cuceririi lui Dobrişor, o scenă excelent jucată şi, mai ales, excelent scrisă de Mazilu", conchide regizorul Nicolae Scarlat.
Articol realizat cu sprijinul Bibliotecii Ion Heliade Rădulescu din Bucureşti