La Hotel Intercontinental, scrumierele aveau "urechi"

În 1989, Hotelul Intercontinental era printre puţinele locuri din Bucu­reşti unde ţi se permitea să fii un domn, şi nu un tovarăş socialist. Asta fiindcă aici existau reguli de func­ţionare şi de conduită similare celor din Vest. Cel puţin în aparenţa de zi cu zi. Dar în apropierea acestui filon occidental s-au petrecut cele mai drama­tice evenimente ale României comuniste.

Spectacole folclorice cu căluşari, formaţia lui George Toader şi oameni striviţi pe stradă de tancuri. Era ceea ce putea vedea un client cazat la Intercontinental în decembrie 1989. A fost un an ciudat, spune un fost angajat al resortului turistic, domnul Ştefan Ciura. În acel an, hotelul era ticsit cu oaspeţi străini. De obicei, în perioada de iarnă Intercontinentalul îşi redu­cea consi­derabil activitatea din lipsă de vizitatori. Bucureştiul nu avea nici o atracţie turistică importantă, iar mo­tive se­rioase de a veni în România co­munistă nu aveau decât cei care fă­ceau afaceri cu statul, şi anume cu în­treprinderile de comerţ exterior.

Şi, totuşi, în decembrie 1989, aici soseau clienţi peste clienţi. Neo­biş­nuit era însă altceva, povesteşte d-nul Ciura, şi anume că aceştia "presim­ţeau" o schimbare de regim politic cu mult timp înainte ca ea să se producă în fapt. Lucru ignorat de aproa­pe toată lumea care lucra atunci acolo.  

Lor le-a urmat o invazie a jurna­liş­tilor străini, veniţi să transmită date despre revoluţia română. Intercontinentalul transformându-se ad-hoc în acea perioadă în centru de presă, prin care restul mapamondului afla ce se întâmpla în ţară. De altfel, agen­ţia Reuters avea un birou la etajul doi al clădirii. Şi asta la doar câţi­va paşi distanţă de camera în care lucrau ofiţerii Securităţii. Şi aveau ca obiectiv principal supravegherea hotelului şi a vizitatorilor săi.

Despre această cameră şi despre statutul ocupanţilor săi se ştia în tot hotelul. Angajaţii fuseseră preveniţi în şoaptă de şefii lor, care ştiau foarte bine ce se întâmplă şi venise­ră aici prin transfer de la Athènèe Palace. Alt loc, dar cam cu aceleaşi obiceiuri.

Pentru a înţelege mai bine situaţia, trebuie spus că hotelul Athènèe Palace era prototipul "fa­bricii de informaţii", inaugurat de regimul comunist de la Bucureşti cu sprijin direct al KGB-ului. Victimele erau în principal oamenii de afaceri străini care vizitau România, iar principalul obiectiv al poliţiei se­cre­te era acela de spionaj industrial. Locul era practic infestat cu dispozi­tive de ascultare. Existau microfoane implantate în telefoanele din cameră, în scrumierele de pe masă, în vazele cu flori şi chiar în ta­blou­rile de pe pereţi. Iar, cum asta nu ar fi fost de ajuns, Securitatea conti­nua să tragă cu urechea şi dincolo de limitele hotelului. Telefoanele pu­blice de pe o rază de aproximativ o mie de metri din jurul construcţiei erau interceptate.  

Construit în cooperare cu americanii, dar controlat în totalitate de statul român sub forma unei francize, Intercontinentalul, ca singurul hotel de cinci stele din România comunistă, îi atrăgea cu condiţiile sale de cazare deosebite pe oaspeţii vestici care puteau găsi puţin confort occidental într-o ţară aflată sub cortina de fier. La rândul ei, această industrie a luxului îi atrăgea pe cei care doreau un post la Intercontinental.

De altfel, câştigurile erau demne de luat în seamă: salarii peste media din ţară, bacşişuri gene­roase, deseori venind în valută de la oaspeţii străini, iar dacă reuşeai să impresionezi pe cine trebuie, spune d-nul Ciura, puteai pleca în delegaţii străine. În schimb, colaborarea be­ne­volă sau nu cu poliţia secretă a lui Ceauşescu nu era comentată de ni­meni. Cel puţin nu deschis, deşi bancurile cu Ceauşescu se ţineau lanţ între oaspeţi şi angajaţi. Iar cei mai buni povestitori de acest gen erau chiar securiştii. Cu toate acestea, trebuia să ai grijă să nu râzi prea mult, îşi aminteşte domnia sa.   

Deşi în privinţa clienţilor care trebuiau acceptaţi nu existau restricţii oficiale, numărul românilor care căutau cazare la Intercontinental era aproape inexistent, la fel ca şi cel al oaspeţilor veniţi din blocul comunist. Aceştia mergeau să se cazeze mai degrabă la Negoiu sau la Union (*hoteluri din acea vreme), zice d-nul Ciura.

Iar singurul restaurant din ho­telul Intercontinental accesibil ro­mâ­nilor şi unde se putea plăti în lei era cel de la parterul clădirii. Se nu­mea "Self" şi era o versiune timpu­rie a fast food-urilor moderne de azi.

Cei care reuşeau totuşi să rezerve o masă la unul din restaurantele pentru care Intercontinentalul era renumit - Rapsodia sau Balada - că­pătau acces într-o lume exclusivistă, care în 1989, dincolo de uşile restaurantului, părea total utopică pentru românul de rând prin meniul şi servirea executate.

Cu cât acestea erau mai persona­lizate, cu atât bacşişul în valută era mai mare. Valuta era cheltuită cu re­peziciune în cele trei magazine ale hotelului, pentru a nu fi confiscată de Securitate.

Iar clienţii obişnuiţi "ai casei" aveau parte şi de un bonus: li se "cu­răţa" masa de microfoane. Vaze­le şi scrumierele "problemă" erau mu­ta­te la câteva zeci de metri mai încolo sau, şi mai simplu, li se spunea acestora unde este mai sigur să se aşeze.

Că este vorba despre arhitectura sa, care în '71 şoca Bucureştiul prin modernitatea şi înălţimea construcţiei, sau că este vorba despre ade­vărurile locului care nu sunt de­loc clare şi care pot fi regăsite în se­mi­umbra fiecărui colţ de ca­meră, Intercontinentalul încă fascinează. Pentru hotel în sine, schimbarea din '89 de la comunism la democraţie a trecut oarecum neobservată. Şi asta numai fiindcă, de acum 30 de ani, Intercontinentalul era o bucăţică de Occident implantată în coastele comunismului. Cu tonuri de culoa­re românească, bineînţeles.