x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Limba dislocată

0
Autor: Mircea Iorgulescu 14 Noi 2009 - 00:00
Limba dislocată Arhivele Naţionale/


Deşi nu este şi nu a fost apanajul exclusiv al Estului comunist, limba de lemn îşi dezvăluie nocivitatea şi grozăvia exclusiv în cadrul sisteme­lor politice totalitare. Cu condiţia să existe repere şi termene de compa­raţie, altminteri de unde să ştii, cum să realizezi că se poate vorbi şi scrie şi altfel decât în "limba dislocată", limba prefabricată a regimu­ri­lor comuniste?! Căderea lor, acum 20 de ani, avea să ducă şi la o explozie a limbajului, nu doar la una politică. Ambele imprevizibile.

Un articol pe care l-am scris în noiembrie 1989 pentru rubrica mea de atunci de la Radio Europa Liberă "radiografiază" o secvenţă din această metastază a limbii de lemn. Iată-l:

"Suprema unitate de granit": aşa este intitulată o emisiune aflată în programul televiziunii române din ziua de marţi, 28 noiembrie. Exact aşa: "Suprema unitate de granit"! O gogomănie oarecare, o simplă de­numire neghioabă, o inepţie bana­lă, una între atâtea altele? Desigur. Enormitatea s-a banalizat in Româ­nia, face parte din cotidianul cel mai derizoriu. Constituie o am­bianţă.

Dar, ca atâtea altele, "suprema unitate de granit" este o enormitate semnificativă şi în acelaşi timp definitorie pentru un anumit mod de a gândi şi pentru un anumit limbaj. Este o inepţie în care se reflectă neantul producător de neant al unui întreg sistem ce nu este capabil decât să deformeze, să degradeze, să distrugă. Nimic nu-i rezistă. Până şi limba, iată, se dislocă sub acţiunea lui.

Articulaţiile limbii sunt frânte de buldozerul propagandei totalitare, cuvintele îşi ies din ţâţâni, o iau razna, se golesc de sens şi de rost, se lăbărţează indecent, intră în combinaţiile cele mai extravagante, omo­genizându-se într-un fel de hidos aluat verbal din care ies băşici de genul "suprema unitate de granit". Faţă cu asemenea formule, discursurile bâiguite ale personajelor lui Caragiale devin monumente de corectitudine. Farfuridi, Caţavencu, Ipingescu ori Conu Leonida fac figură de academicieni - adevăraţi aca­demicieni - în raport cu autorii ano­nimi ai expresiilor de acest tip. Ele sunt produsul unei mentalităţi şi totodată oglinda ei fidelă.

Fiindcă limba nu mai este folosită pentru comunicare. Este folosită pentru a masca realitatea. Rolul său, uni­cul său rol, este acum unul de faţadă înşelătoare, menită să aco­pere feţele tragice ale mizeriei vieţii. Într-un fel, aceste penibile formule pot fi comparate cu blocurile înzorzonate ce flanchează "Bulevardul Victoriei So­cialismului" din Bucu­reşti. Şi nu doar pentru că trădează acelaşi gust gro­solan pentru îm­po­poţonare, nu doar pentru emfaza ce conferă proporţii monumentale caraghioslâcului în expansiune dirijată. Ci şi pentru că dincolo de ele se află o realitate po­no­sită şi sumbră.

La numai câţiva metri în spatele construcţiilor gran­domane ce măr­gi­nesc "Bulevardul Victoriei Socia­lismului" au fost înălţate altfel de blocuri: înghesuite unele în altele, făcute în mare grabă şi numai din prefabricate trântite unele peste al­te­le, gata scorojite şi arătând ca şi cum peste ele ar fi trecut zeci de ani ploile, vânturile şi viscolele Băr­ă­ga­nu­lui. Ele sunt însă ascunse privirilor, tot aşa cum în satele şi co­mu­nele "sistematizate" blocurile cu briz­brizuri construite "la şosea" ca­muflează chichi­neţele de beton cu trei sau patru etaje de dincolo de ele, acele chichineţe de beton ce par construite mai degrabă pentru o colo­nie penitenciară. De altfel, chiar în ziua când la televiziunea română era programată această emisiune, "Suprema unitate de granit", exact în aceeaşi zi de marţi 28 noiembrie, ziarul L'Humanite, organul central al Partidului Comunist Francez, publica pe două pagini un reportaj al cărui titlu scuteşte de orice co­me­ntarii - "Călătorie într-o ţară desfi­gu­rată. România: socialismul de pă­că­lea­lă".
Formulele umflate nu reprezintă, de aceea, excepţia, ele reprezintă re­gula. Însă această retorică bolnavă de gigantism nu este numai ridicolă, ea implică în egală măsură un con­ţinut sinistru. "Suprema unitate de granit" este de bună seamă, la un prim nivel, produsul unei nestă­pâ­nite escaladări verbale, al unei su­pralicitări în pompos. "Suprema uni­tate" a fost probabil resimţită ca in­suficient de "tare" şi atunci, dintr-o nevoie de insistenţă şi de reliefare, dintr-o criză de încre­dere în cuvinte, s-a adăugat determinativul "de gra­nit".

Dar această escaladare se produce pe o direcţie determinată. "Suprema unitate de granit" este o formulă năs­cută din aspiraţia autoritară. Traduce un complex şi exprimă o obse­sie. Aberantă şi ridicolă la prima vedere, ea îşi dezvăluie apartenenţa la crispa­rea agresivă a puterii totali­tare. Nu este o gogomănie inocentă, este o inep­ţie fioroasă şi amenin­ţă­toa­re, care ţine de însăşi esenţa sistemului. Emisiunea intitulată aşa, "Suprema unitate de partid", nu era una milită­roasă, era o biată emisiune pretins cul­turală, de "cântece", cum se preciza în program.

Fiindcă întreg limbajul vieţii pu­bli­ce din România a căpătat un as­pect rudimentar milităros, iar în această contaminare rolul determinant l-a avut şi îl are discursul oficial. Şi nu are absolut nici o importanţă cine scrie ori cine rosteşte discusurile oficiale; indiferent de persoana celui sau a celor prin gura cărora este pronunţat, indiferent de persoana celui sau a celor care le redactează, discursurile oficiale sunt croite toate după acelaşi calapod. Iar dacă impersonalitatea lor este un reflex al mult doritei omo­genizări în rudimentar, axa pe care se organizează aceste discursuri este aceea a ameninţării, a violenţei şi a represiunii. Beţia de cuvinte caracte­ristică discursului oficial nu este o beţie de cuvinte oarecare, întrebuin­ţate aiurea: este o beţie de cuvinte milităroase şi agresive.

Universul lingvistic al cazarmei - aceasta e sursa din care se alimen­tează, în virtutea unei vocaţii irepresibile, limbajul discursului oficial. Şi nu este o întâmplare că o amărâtă de emisiune muzicală a ajuns să fie numită "Suprema unitate de gra­nit". Este suficient să citim cu oarecare atenţie, cu o atenţie pur stilistică, discursul de la ultima plenară ideologică, plenara care a precedat Congresul al XIV-lea anume pentru a-i imprima un anumit spirit şi o anumită orientare.

Abundă, în acest discurs, terminologia soldăţească, terminologia pumnului încleştat pe patul puştii. Iată numai câteva exemple: "Trebuie să înarmăm partidul, întregul popor cu o cunoaş­tere şi o înţelegere justă a reali­tă­ţilor", "Activitatea politico-edu­cativă trebuie să ducă la înarmarea partidului, a tuturor oamenilor mun­cii cu cele mai înalte cunoş­tinţe", "Avem nevoie de o literatură mai com­bativă", "Avem nevoie de o proză şi de poezii combative", "de o muzică combativă", "trebuie să se adopte o poziţie mai combativă", "este necesar să se dea o ripostă fermă", "să sădim cu putere în rândul poporului". Ba se vorbeşte chiar despre "lupta neîmpă­cată pentru progres".

Recursul la forţă ca ultim argument, iată realitatea din care se întrupează aproape reflex acest limbaj agresiv, limbajul încrâncenării, dar şi al panicii. Este un limbaj care se vrea mobilizator şi declină ine­vitabil în grotesc. Însă realitatea care îl gene­rea­ză este una atroce. Realitatea unei permanente înfricoşări, realitatea unei vieţi supuse conti­nuu ameninţării şi constrângerii.

"Suprema unitate de granit" este o ex­presie născută din obsesia vio­len­ţei şi aparţine aceluiaşi univers mental din care s-a ivit Zidul de la Berlin. Universul mental în virtutea căruia dacă lumea nu este transformată în cazarmă şi în puşcărie în­cetează să mai aibă vreun sens. Limbajul mobilizării, generalizat în viaţa publică românească, este efectul mo­bi­lizării limbii, dar este şi oglinda fi­de­lă a regimului de ca­zar­mă impus socie­tă­ţii româneşti. Dar zi­du­rile totuşi cad. S-a văzut la Berlin.

Scris în a doua jumătate a lunii no­iembrie 1989, acest text difuzat la Radio Europa Liberă avea să fie dez­minţit în mai puţin de o lună de zile. La 22 decembrie 1989, în Ro­mâ­nia "suprema unitate de granit", se înţelege că în jurul Conducătorului şi al Partidului, n-a fost nici "de gra­nit", nici "supremă" şi nici, în definitiv, "unitate".
Citeşte mai multe despre:   special

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de