Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Deşi nu este şi nu a fost apanajul exclusiv al Estului comunist, limba de lemn îşi dezvăluie nocivitatea şi grozăvia exclusiv în cadrul sistemelor politice totalitare. Cu condiţia să existe repere şi termene de comparaţie, altminteri de unde să ştii, cum să realizezi că se poate vorbi şi scrie şi altfel decât în "limba dislocată", limba prefabricată a regimurilor comuniste?! Căderea lor, acum 20 de ani, avea să ducă şi la o explozie a limbajului, nu doar la una politică. Ambele imprevizibile.
Un articol pe care l-am scris în noiembrie 1989 pentru rubrica mea de atunci de la Radio Europa Liberă "radiografiază" o secvenţă din această metastază a limbii de lemn. Iată-l:
"Suprema unitate de granit": aşa este intitulată o emisiune aflată în programul televiziunii române din ziua de marţi, 28 noiembrie. Exact aşa: "Suprema unitate de granit"! O gogomănie oarecare, o simplă denumire neghioabă, o inepţie banală, una între atâtea altele? Desigur. Enormitatea s-a banalizat in România, face parte din cotidianul cel mai derizoriu. Constituie o ambianţă.
Dar, ca atâtea altele, "suprema unitate de granit" este o enormitate semnificativă şi în acelaşi timp definitorie pentru un anumit mod de a gândi şi pentru un anumit limbaj. Este o inepţie în care se reflectă neantul producător de neant al unui întreg sistem ce nu este capabil decât să deformeze, să degradeze, să distrugă. Nimic nu-i rezistă. Până şi limba, iată, se dislocă sub acţiunea lui.
Articulaţiile limbii sunt frânte de buldozerul propagandei totalitare, cuvintele îşi ies din ţâţâni, o iau razna, se golesc de sens şi de rost, se lăbărţează indecent, intră în combinaţiile cele mai extravagante, omogenizându-se într-un fel de hidos aluat verbal din care ies băşici de genul "suprema unitate de granit". Faţă cu asemenea formule, discursurile bâiguite ale personajelor lui Caragiale devin monumente de corectitudine. Farfuridi, Caţavencu, Ipingescu ori Conu Leonida fac figură de academicieni - adevăraţi academicieni - în raport cu autorii anonimi ai expresiilor de acest tip. Ele sunt produsul unei mentalităţi şi totodată oglinda ei fidelă.
Fiindcă limba nu mai este folosită pentru comunicare. Este folosită pentru a masca realitatea. Rolul său, unicul său rol, este acum unul de faţadă înşelătoare, menită să acopere feţele tragice ale mizeriei vieţii. Într-un fel, aceste penibile formule pot fi comparate cu blocurile înzorzonate ce flanchează "Bulevardul Victoriei Socialismului" din Bucureşti. Şi nu doar pentru că trădează acelaşi gust grosolan pentru împopoţonare, nu doar pentru emfaza ce conferă proporţii monumentale caraghioslâcului în expansiune dirijată. Ci şi pentru că dincolo de ele se află o realitate ponosită şi sumbră.
La numai câţiva metri în spatele construcţiilor grandomane ce mărginesc "Bulevardul Victoriei Socialismului" au fost înălţate altfel de blocuri: înghesuite unele în altele, făcute în mare grabă şi numai din prefabricate trântite unele peste altele, gata scorojite şi arătând ca şi cum peste ele ar fi trecut zeci de ani ploile, vânturile şi viscolele Bărăganului. Ele sunt însă ascunse privirilor, tot aşa cum în satele şi comunele "sistematizate" blocurile cu brizbrizuri construite "la şosea" camuflează chichineţele de beton cu trei sau patru etaje de dincolo de ele, acele chichineţe de beton ce par construite mai degrabă pentru o colonie penitenciară. De altfel, chiar în ziua când la televiziunea română era programată această emisiune, "Suprema unitate de granit", exact în aceeaşi zi de marţi 28 noiembrie, ziarul L'Humanite, organul central al Partidului Comunist Francez, publica pe două pagini un reportaj al cărui titlu scuteşte de orice comentarii - "Călătorie într-o ţară desfigurată. România: socialismul de păcăleală".
Formulele umflate nu reprezintă, de aceea, excepţia, ele reprezintă regula. Însă această retorică bolnavă de gigantism nu este numai ridicolă, ea implică în egală măsură un conţinut sinistru. "Suprema unitate de granit" este de bună seamă, la un prim nivel, produsul unei nestăpânite escaladări verbale, al unei supralicitări în pompos. "Suprema unitate" a fost probabil resimţită ca insuficient de "tare" şi atunci, dintr-o nevoie de insistenţă şi de reliefare, dintr-o criză de încredere în cuvinte, s-a adăugat determinativul "de granit".
Dar această escaladare se produce pe o direcţie determinată. "Suprema unitate de granit" este o formulă născută din aspiraţia autoritară. Traduce un complex şi exprimă o obsesie. Aberantă şi ridicolă la prima vedere, ea îşi dezvăluie apartenenţa la crisparea agresivă a puterii totalitare. Nu este o gogomănie inocentă, este o inepţie fioroasă şi ameninţătoare, care ţine de însăşi esenţa sistemului. Emisiunea intitulată aşa, "Suprema unitate de partid", nu era una milităroasă, era o biată emisiune pretins culturală, de "cântece", cum se preciza în program.
Fiindcă întreg limbajul vieţii publice din România a căpătat un aspect rudimentar milităros, iar în această contaminare rolul determinant l-a avut şi îl are discursul oficial. Şi nu are absolut nici o importanţă cine scrie ori cine rosteşte discusurile oficiale; indiferent de persoana celui sau a celor prin gura cărora este pronunţat, indiferent de persoana celui sau a celor care le redactează, discursurile oficiale sunt croite toate după acelaşi calapod. Iar dacă impersonalitatea lor este un reflex al mult doritei omogenizări în rudimentar, axa pe care se organizează aceste discursuri este aceea a ameninţării, a violenţei şi a represiunii. Beţia de cuvinte caracteristică discursului oficial nu este o beţie de cuvinte oarecare, întrebuinţate aiurea: este o beţie de cuvinte milităroase şi agresive.
Universul lingvistic al cazarmei - aceasta e sursa din care se alimentează, în virtutea unei vocaţii irepresibile, limbajul discursului oficial. Şi nu este o întâmplare că o amărâtă de emisiune muzicală a ajuns să fie numită "Suprema unitate de granit". Este suficient să citim cu oarecare atenţie, cu o atenţie pur stilistică, discursul de la ultima plenară ideologică, plenara care a precedat Congresul al XIV-lea anume pentru a-i imprima un anumit spirit şi o anumită orientare.
Abundă, în acest discurs, terminologia soldăţească, terminologia pumnului încleştat pe patul puştii. Iată numai câteva exemple: "Trebuie să înarmăm partidul, întregul popor cu o cunoaştere şi o înţelegere justă a realităţilor", "Activitatea politico-educativă trebuie să ducă la înarmarea partidului, a tuturor oamenilor muncii cu cele mai înalte cunoştinţe", "Avem nevoie de o literatură mai combativă", "Avem nevoie de o proză şi de poezii combative", "de o muzică combativă", "trebuie să se adopte o poziţie mai combativă", "este necesar să se dea o ripostă fermă", "să sădim cu putere în rândul poporului". Ba se vorbeşte chiar despre "lupta neîmpăcată pentru progres".
Recursul la forţă ca ultim argument, iată realitatea din care se întrupează aproape reflex acest limbaj agresiv, limbajul încrâncenării, dar şi al panicii. Este un limbaj care se vrea mobilizator şi declină inevitabil în grotesc. Însă realitatea care îl generează este una atroce. Realitatea unei permanente înfricoşări, realitatea unei vieţi supuse continuu ameninţării şi constrângerii.
"Suprema unitate de granit" este o expresie născută din obsesia violenţei şi aparţine aceluiaşi univers mental din care s-a ivit Zidul de la Berlin. Universul mental în virtutea căruia dacă lumea nu este transformată în cazarmă şi în puşcărie încetează să mai aibă vreun sens. Limbajul mobilizării, generalizat în viaţa publică românească, este efectul mobilizării limbii, dar este şi oglinda fidelă a regimului de cazarmă impus societăţii româneşti. Dar zidurile totuşi cad. S-a văzut la Berlin.
Scris în a doua jumătate a lunii noiembrie 1989, acest text difuzat la Radio Europa Liberă avea să fie dezminţit în mai puţin de o lună de zile. La 22 decembrie 1989, în România "suprema unitate de granit", se înţelege că în jurul Conducătorului şi al Partidului, n-a fost nici "de granit", nici "supremă" şi nici, în definitiv, "unitate".
Citește pe Antena3.ro
